Lăsându-și o dată patria, la porunca lui Dumnezeu, ca și dumnezeiescul Avraam, fericitul Efrem a ajuns la cetatea Edesa, pe de o parte, pentru cinstirea sfintelor moaște ce erau acolo, iar, pe de alta, pentru întâlnirea cu vreun bărbat dintre cei cuvântători, ca să ia pildă de viață de la dânsul. Acest lucru îl cerea și de la Dumnezeu, zicând deseori : "Doamne Iisuse Hristoase, Stăpân al tuturor, învrednicește-mă ca, intrând în cetatea Edesa, să mă întâlnesc cu un bărbat care va fi puternic să-mi grăiască cele spre folosul sufletului." Și, astfel rugându-se, a ajuns la porțile cetății.

Deci, călătorind așa cu mintea trează, îl întâmpină o femeie și aceasta era o desfrânată. Și lucrarea lui Dumnezeu era aceasta, că pe cele bune, de multe ori El le lucrează prin cele potrivnice. Deci, sfințitul Efrem, întâlnind, astfel, pe acea desfrânată, sta uimit, oarecum, căutând către dânsa și era mâhnit, că nu i s-a împlinit cererea, după rugăciune, ci cu totul dimpotrivă. Iar ea, văzându-l astfel, privea la dânsul cu ochii necuvioși. Și fiindcă multă vreme se priveau unul pe altul astfel, vrând el să o rușineze și la sfială a o aduce, i-a zis: "Pentru ce nu te rușinezi, femeie, privind cu ochii țintă la mine ?" Iar femeia zise: "Dar mie așa mi se cade de a privi la tine, că dintru tine și din a ta coastă sunt luată. Iar ție ți se cade a te uita nu la noi, ci în pământ, din care ai și fost luat." Acestea auzindu-le, Efrem a mulțumit, femeii, pentru folosul ce avea, și lui Dumnezeu cu fierbințeală îi înălța mulțumire, care și prin cele fără de nădejde poate face lucruri bune.

 

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunaveștire, p. 460)