Înțelesuri și tradiții de Vovidenie

Puncte de vedere

Înțelesuri și tradiții de Vovidenie

În fiecare an, la 21 noiembrie, Biserica Ortodoxă prăznuiește Intrarea în Biserică a Fecioarei Maria, sărbătoare cunoscută în popor sub numele de Vovidenie sau Ovidenie. Așezat în vremea Postului Nașterii Domnului, praznicul ne amintește de aducerea Sfintei Maria la Templul din Ierusalim, la vârsta de trei ani, de către părinții săi, drepții Ioachim și Ana, care-și împlineau astfel făgăduința făcută lui Dumnezeu, încredințându-I copila dobândită după îndelungate rugăciuni.

Sfântul Grigorie Palama, în omiliile sale închinate Maicii Domnului, stăruie asupra vieții de rugăciune și curăție a Fecioarei în Templu, arătând că pregătirea ei pentru taina Întrupării a fost o lucrare a harului dumnezeiesc, primită printr-o deplină ascultare. Înțelegem așadar că Fecioara Maria a trebuit să intre în Templu ca să fie inițiată în taina Sfintei Sfintelor, deoarece, nu peste mult timp, ea însăși va deveni „biserică vie și sfințită” a prezenței lui Dumnezeu în lume, căci din ea Hristos, Cel veșnic de zile, a trup omenesc.

Înțelegem că cea aleasă din toate neamurile se pregătește în Templu tocmai în vederea acestui unic eveniment din istoria umanității: întruparea și nașterea ca om a  lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. 

Alături de bogăția sa teologică, Vovidenia a dobândit în satul românesc numeroase înțelesuri și obiceiuri. Unele s-au născut din evlavia sinceră a oamenilor, altele păstrează urmele unor credințe mai vechi, legate de venirea iernii, de lumea nevăzută ori de teama în fața necunoscutului. Nu toate aceste datini pot fi așezate pe același plan deoarece unele merită păstrate și încurajate, în vreme ce altele cer o lămurire și o raportare la  învățătura Bisericii noastre dreptmăritoare.

Una dintre cele mai frumoase tradiții legate de Vovidenie este aprinderea lumânărilor pentru cei vii și pentru cei răposați, obicei care a adus sărbătorii și denumirea de  „ziua luminilor”. În unele  zone din țară încă se mai păstrează  rânduiala ca  bunii creștini să meargă la cimitire, să îngrijească mormintele și să aprindă lumânări pentru odihna sufletelor celor plecați din această viață. În Moldova, îndeosebi în zona Neamțului, obiceiul pomenirii morților în ajunul Vovideniei s-a păstrat până astăzi. După Vecernia sărbătorii, în unele parohii, preoții săvârșesc rugăciuni la morminte, iar familiile își pomenesc părinții, bunicii și celelalte rude adormite. Lumânările aprinse în întunericul serii dau mărturie despre o legătură pe care moartea nu o poate desființa: comuniunea iubirii și a rugăciunii. Obiceiul are un temei creștin profund dacă ne gândim la cuvintele Domnului Hristos: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12). Lumânarea aprinsă nu este, așadar, un obiect înzestrat cu puteri tainice, ci mărturisirea credinței în Hristos Cel înviat, ea însoțind rugăciunea, fără a-i lua locul.

Tot în această perioadă, în multe sate se împărțeau colaci, apă, fructe ori alte bucate de post sau pește, însoțite de câte o lumânare, darurile oferite fiind numite chiar „lumină”. În spatele acestei expresii populare se află dorința firească de a nu-i uita pe cei adormiți. Totuși, trebuie înțeles că nici lumânarea, nici hrana împărțită nu lucrează în chip automat asupra stării sufletului, folosul lor duhovnicesc fiind legat de rugăciune, de milostenie și de iubirea cu care sunt oferite.

Sfânta Scriptură ne îndeamnă să ne rugăm pentru cei adormiți, arătând că „sfânt și cucernic gând a fost” să se facă rugăciune pentru cei morți (II Macabei 12, 45). Așadar, pomenirea răposaților rămâne una dintre datinile vrednice de păstrat, cu condiția să nu fie redusă la împlinirea mecanică a unor gesturi moștenite.

O altă tradiție frumoasă, întâlnită în unele comunități, este aducerea copiilor la biserică pentru binecuvântare și  cuminecare, în amintirea intrării copilei Maria în Templu. Gestul are o însemnătate aparte într-o vreme în care educația religioasă este adeseori lăsată pe mai târziu, ca și cum apropierea de Dumnezeu ar fi o preocupare rezervată maturității. Sfinții Drepții Ioachim și Ana ne învață că pruncul este, înainte de toate, darul lui Dumnezeu, iar părinții au răspunderea de a-l crește în credință. Însuși Mântuitorul spune: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu” (Marcu 10, 14). De aceea participarea familiei la Sfânta Liturghie, împărtășirea copiilor, rugăciunea de acasă și deprinderea faptelor bune dau sărbătorii un rost pe care nicio altă datină nu îl poate înlocui. Copilul nu este adus în biserică pentru a fi ferit, printr-un gest ceremonial, de toate necazurile vieții, ci pentru a crește în comuniune cu Dumnezeu și cu sfinții Lui. 

De asemenea, Vovidenia aduce o binevenită mângâiere în vremea postului, fiind zi cu dezlegare la pește. Bucuria mesei de sărbătoare, trăită cu măsură și recunoștință, face parte din rânduiala creștină căci postul nu este o vreme a întristării fără nădejde, ci a pregătirii pentru întâlnirea cu Dumnezeu copilul. Mai mult, această sărbătoare este așezată la șapte zile de la începerea postului nu în mod aleatoriu, ci  Sfinții Părinți au ales această dată, ca să ne amintească de ziua a șaptea a creației și de răgazul impus de Dumnezeu ca lege, prin profetul Său, Moise, menit să aducă primenirea fizică și spirituală a întregului cosmos. Cifra șapte, dintr-un astfel de punct de vedere, poate simboliza repaus, popas, dar ne și amintește de simbolul desăvârșirii, de cele șapte daruri ale Duhului Sfânt (Galateni 5, 22), de porunca psalmistului David de a-L lauda pe Dumnezeu de șapte ori într-o zi (Psalmul 118, 64); șapte sunt sfeșnicele cele de aur dinaintea Mântuitorului, după cum tot șapte, stelele din dreapta Sa (Apocalipsă 2, 1); șapte sunt bisericile la care a fost trimis Sfântul Ioan Evanghelistul să le scrie (Apocalipsă 1,11). Toate acestea ne fac să înțelegem că praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, așezat la șapte zile de la începerea postului, constituie un prim popas duhovnicesc din călătoria frumoasă către peștera Betleemului, îndemnându-ne să ne pregătim, prin cultivarea celor șapte daruri ale Duhului Sfânt, sporite haric prin lucrarea de sfințire a omului, pentru a deveni peșteră sfințită unde să Se nască duhovnicește Hristos, Pruncul Dumnezeiesc.

Alături de aceste obiceiuri, calendarul popular a păstrat și numeroase credințe fără temei în învățătura Bisericii. Unele sunt pitorești și vorbesc despre felul în care strămoșii noștri încercau să înțeleagă lumea; altele, însă, pot întreține frica și pot înlocui încrederea în Dumnezeu cu practici superstițioase. Se spunea, bunăoară, că în noaptea Vovideniei se deschid cerurile, iar animalele dobândesc pentru câteva clipe grai omenesc. În anumite locuri, oamenii credeau că pot afla tainele viitorului sau că li se pot descoperi lucruri ascunse. Asemenea reprezentări aparțin imaginarului popular și nu trebuie confundate cu mărturisirea de credință a Bisericii. Desigur, expresia „se deschid cerurile” poate fi înțeleasă simbolic, ca mărturie a apropierii lui Dumnezeu de oameni. Dar atunci când este socotită descrierea unui fenomen care s-ar petrece negreșit într-o anumită noapte, ea devine o credință lipsită de temei scripturistic. Dumnezeu nu Își mărginește lucrarea la anumite ceasuri, iar rugăciunea nu dobândește putere prin alegerea unui moment socotit magic.

Tot astfel, în anumite regiuni exista interdicția de a spăla rufe la râu după sărbătoarea Vovideniei, până în primăvară, pe motiv că această îndeletnicire ar tulbura sufletele morților ori le-ar pricinui suferință. Alte credințe legau sărbătoarea de sănătatea ochilor, de apariția lupilor sau de semnele prin care putea fi ghicită vremea iernii.

Privite astăzi, aceste obiceiuri au interes etnografic, fiind mărturii ale mentalităților și preocupărilor unei lumi rurale în care viața omului depindea mult de ritmurile naturii. Ele nu pot fi însă prezentate drept porunci bisericești. A nu lucra în zi de sărbătoare, pentru a putea participa la Sfânta Liturghie și a acorda timp familiei, este o rânduială cu rost duhovnicesc. A crede că spălatul unei haine atrage automat o pedeapsă sau vatămă sufletele răposaților ține de superstiție. De altfel, Mântuitorul ne atrage atenția asupra primejdiei de a așeza obiceiurile omenești mai presus de poruncile dumnezeiești: „În zadar Mă cinstesc, învățând învățături care sunt porunci omenești” (Marcu 7, 7). Cuvântul acesta nu ne îndeamnă să disprețuim moștenirea înaintașilor, ci să o cercetăm în lumina Evangheliei.

Nu ar fi drept să privim cu superioritate ori ironie credințele oamenilor de altădată. În multe dintre ele se ascund nevoi profund omenești: dorința de ocrotire, grija pentru cei răposați, teama de boală și de moarte, nădejdea că lumea văzută nu este despărțită de cea nevăzută. Strămoșii noștri au încercat să dea un înțeles acestor frământări, folosindu-se de limbajul și reprezentările vremii lor. Tocmai de aceea, îndreptarea unor asemenea credințe  se face prin cateheză . 

Așadar, Vovidenia ne oferă prilejul de a privi cu recunoștință spre ceea ce este frumos în moștenirea noastră, dar și de a îndrepta ceea ce nu își are temei în învățătura Bisericii noastre strămoșești. Putem păstra lumânările aprinse pentru cei adormiți, pomenile făcute din dragoste, grija pentru cei sărmani și obiceiul de a aduce copiii la biserică. Astfel, o preacinstim pe Născătoarea de Dumnezeu prin rugăciune, dar și prin strădania de a urma îndemnul pe care ea însăși ni l-a lăsat, de a împlini poruncile Fiului ei  și Dumnezeul nostru: „Faceți orice vă va spune El” (Ioan 2, 5).

Alătură-te comunității noastre pe WhatsApp, Instagram și Telegram!