Să întâmpinăm copilăria lui Iisus cu suflet de copil („La Betleem, suflete, la Betleem!” – ziua a 6-a)

Puncte de vedere

Să întâmpinăm copilăria lui Iisus cu suflet de copil („La Betleem, suflete, la Betleem!” – ziua a 6-a)

Să întâmpinăm copilăria lui Iisus cu suflet de copil, pentru ca, primindu-L pe Hristos în inimile noastre, să redescoperim bucuria, pacea și nevinovăția pe care lumea nu ni le poate dărui.

Ne aflăm în această perioadă binecuvântată a Postului Nașterii Domnului, vreme de pregătire sufletească, de rugăciune, de pocăință și de întoarcere a inimii noastre către Dumnezeu. Este vremea în care Biserica ne cheamă să pornim, cu pașii credinței, pe drumul Betleemului, acolo unde cerul s-a unit cu pământul, unde Dumnezeu Cel veșnic a intrat în timpul nostru și unde Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Prunc pentru mântuirea lumii. În fiecare an așteptăm Crăciunul cu bucurie. Ne pregătim casele, ne gândim la cei dragi, ne amintim de colindele copilăriei și de frumusețea sărbătorilor petrecute în familie. Dar, dincolo de toate aceste pregătiri, Biserica ne îndeamnă să ne punem o întrebare mult mai adâncă: oare cum trebuie să-L întâmpinăm noi pe Pruncul Iisus? Cu ce suflet ne vom apropia de ieslea Betleemului? Ce trebuie să schimbăm în noi pentru ca Nașterea Domnului să nu rămână doar o sărbătoare din calendar, ci să devină o adevărată naștere duhovnicească în viața noastră?

Personal cred, și mărturisesc uneori cu teamă că am o părere personală,  taina Crăciunului începe cu o smerenie pe care mintea omenească nu o poate cuprinde. Dumnezeu, Cel Care a zidit cerul și pământul, Cel Care ține întreaga lume în mâinile Sale, Cel înaintea Căruia se închină puterile cerești, alege să vină între oameni ca un Prunc. Nu vine înconjurat de bogății, nu Se naște într-un palat împărătesc, nu caută slava lumii, ci primește să fie culcat într-o iesle săracă, în brațele Preacuratei Sale Maici. Cel Care hrănește întreaga făptură primește să fie hrănit. Cel Care este atotputernic primește neputința firească a copilăriei. Cel Care este mai presus de timp primește să crească, să fie îngrijit și ocrotit, asemenea oricărui copil. Și toate acestea le face din iubire pentru noi.

Ce adânc de învățătură se ascunde aici! Noi, oamenii, căutăm adeseori să fim mari, să fim văzuți, să fim ascultați, să avem dreptate, să fim prețuiți de ceilalți. Ne supărăm când nu ni se dă cinstea pe care o așteptăm, ne este greu să ne recunoaștem greșelile și uneori preferăm să pierdem iubirea unui om decât să renunțăm la mândria noastră. Iar Dumnezeu, în fața Căruia toate sunt mici, Se face El Însuși mic pentru a ne învăța adevărata măreție. Noi vrem să ne înălțăm deasupra celorlalți, iar Dumnezeu Se coboară până la noi. Noi căutăm puterea, iar El ne arată blândețea. Noi căutăm să fim slujiți, iar El vine să slujească și să Se dăruiască. De aceea, dacă vrem să întâmpinăm cu adevărat copilăria lui Iisus, trebuie să începem prin a învăța smerenia. Să coborâm din înălțimea părerii de sine, să lăsăm deoparte orgoliile, să ne apropiem cu bunătate de cei pe care i-am îndepărtat și să înțelegem că omul nu devine mare atunci când îi stăpânește pe ceilalți, ci atunci când știe să iubească.

Dar mai este un lucru minunat asupra căruia trebuie să medităm în această vreme a postirii. Dumnezeu nu a ales întâmplător să intre în lume prin copilărie. El a sfințit prin venirea Sa toate vârstele vieții omenești, începând cu cea mai fragedă dintre ele. Și, privind spre Pruncul din Betleem, parcă auzim din nou cuvintele pe care Mântuitorul avea să le rostească mai târziu: „De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor”. Ce înseamnă, oare, să redevenim asemenea copiilor? Înseamnă să ne întoarcem la neștiință? Să renunțăm la experiența vieții? Nu, iubiții mei. Înseamnă să redescoperim acea curăție a inimii pe care, din nefericire, mulți dintre noi am pierdut-o odată cu trecerea anilor.

Să ne aducem aminte de copilăria noastră. De vremea în care bucuria era simplă, în care o vorbă bună ne lumina ziua, în care așteptam sărbătorile cu o emoție pe care cu greu o mai regăsim astăzi. Să ne amintim cât de repede puteam ierta, cât de sincer puteam iubi, câtă încredere aveam în părinții noștri și cât de puțin ne trebuia pentru a fi fericiți. Un copil poate plânge pentru o supărare, dar peste puțină vreme se poate întoarce cu brațele deschise spre cel care l-a mângâiat. El nu poartă, în chip firesc, toate calculele, bănuielile și poverile pe care noi, cei mari, le adunăm în suflet.

Noi însă, pe măsură ce înaintăm în viață, începem să strângem nu numai ani, ci și supărări. Păstrăm amintirea unor cuvinte care ne-au rănit, nu uităm nedreptățile, ne comparăm cu ceilalți, ne tulburăm pentru lucruri trecătoare și ajungem uneori să ne pierdem tocmai acea pace după care sufletul nostru tânjește. Avem case tot mai împodobite, dar uneori inimi tot mai apăsate. Avem mijloace de a comunica în orice clipă, dar nu mai găsim timp să ne ascultăm unii pe alții. Avem multe lucruri care ar trebui să ne aducă bucurie, dar uităm să mulțumim pentru ele.

Și iată că vine Postul Crăciunului și ne cheamă să ne întoarcem la simplitatea inimii, la curăția gândului, la sinceritatea rugăciunii și la bucuria de a fi aproape de Dumnezeu. Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase înțelesuri ale postului: să ne ajute să întinerim sufletește. Nu să întoarcem timpul înapoi, căci aceasta nu este cu putință, ci să îndepărtăm din inimă ceea ce a îmbătrânit-o înainte de vreme: răutatea, mândria, neiertarea, invidia și nepăsarea. Căci omul nu îmbătrânește duhovnicește numai prin trecerea anilor, ci mai ales atunci când încetează să iubească, să ierte și să se bucure de binele celuilalt. Și cât de frumos este să întâlnești un om ajuns la bătrânețe, dar care păstrează în privire lumina bunătății, în cuvânt blândețea și în inimă încrederea unui copil în Dumnezeu!

Sfânta Evanghelie ne spune că, atunci când Maica Domnului și Dreptul Iosif au ajuns la Betleem, Pruncul Iisus a fost culcat într-o iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei. Nu era loc pentru Dumnezeu! Ce cuvinte dureroase și cât de actuale sunt ele și astăzi! Cel Care a creat lumea vine în mijlocul făpturii Sale și nu găsește un loc potrivit unde să fie primit. Dar oare nu se întâmplă același lucru și cu noi? Oare de câte ori nu bate Hristos la ușa inimii noastre, iar noi Îi răspundem că suntem prea ocupați? Avem timp pentru atâtea preocupări, dar nu găsim câteva clipe pentru rugăciune. Avem timp să vorbim despre greșelile altora, dar nu găsim timp să ne cercetăm propria conștiință. Avem timp să pregătim mesele de sărbătoare, dar amânăm pregătirea sufletului prin spovedanie și pocăință.

Ne îngrijim ca locuințele noastre să fie curate și frumos împodobite, ceea ce este un lucru firesc și bun, dar uităm uneori că Hristos dorește mai întâi să găsească un loc curat în inima noastră. Și atunci trebuie să ne întrebăm: dacă Pruncul Iisus ar veni astăzi la ușa sufletului meu, ce ar găsi acolo? Ar găsi pace sau tulburare? Ar găsi iubire sau răceală? Ar găsi iertare sau amintirea unor certuri vechi? Ar găsi smerenie sau o inimă în care mândria nu mai lasă loc pentru nimeni?  Să nu ne înspăimântăm dacă descoperim în noi multe neputințe. Dumnezeu nu a ales să Se nască într-un palat strălucitor, ci într-un loc sărac și smerit. Iar aceasta ne dă nădejde că nici sărăcia noastră sufletească nu ne poate despărți de El, dacă dorim cu adevărat să ne pocăim. Nu trebuie să așteptăm să devenim desăvârșiți pentru a ne apropia de Dumnezeu. Trebuie să ne apropiem de El tocmai pentru că avem nevoie să fim vindecați, curățiți și înnoiți.

O inimă care își recunoaște păcatele, care cere iertare și care dorește să înceapă o viață nouă poate deveni o iesle binecuvântată în care să odihnească harul lui Hristos. De aceea ne-a dăruit Biserica această perioadă de postire. Nu pentru a ne împovăra, nu pentru a ne lipsi de bucurie, ci pentru a ne învăța să deosebim bucuria adevărată de plăcerile trecătoare. Postul nu înseamnă numai schimbarea mâncării. Desigur, înfrânarea de la anumite bucate este o parte importantă a nevoinței creștine, pe care o împlinim după rânduiala Bisericii și după puterea fiecăruia. Dar postul trupului trebuie însoțit de postul sufletului. Ce folos avem dacă ne înfrânăm de la mâncare, dar nu ne înfrânăm de la mânie? Ce folos avem dacă păzim rânduiala bucatelor, dar rănim prin cuvintele noastre pe cei din jur? Ce folos avem dacă ne lăudăm că postim, dar nu suntem în stare să întindem mâna celui cu care ne-am certat?

Dacă în acest post vom reuși să iertăm un om pe care de multă vreme îl purtăm în suflet cu supărare, vom fi făcut un pas adevărat spre Betleem. Dacă vom reuși să aducem pace într-o familie, să mângâiem un bătrân singur, să ajutăm un copil lipsit de cele necesare sau să rostim o rugăciune pentru cineva aflat în suferință, vom fi înțeles ceva din iubirea Pruncului Hristos.

Și poate că tocmai aici trebuie să ne oprim puțin cu gândul. La copiii din jurul nostru. Căci nu putem vorbi despre copilăria lui Iisus fără să ne gândim la copilăria celor pe care Dumnezeu ni i-a încredințat. Cât de mare este răspunderea părinților și a bunicilor, educatorilor și rugătorilor pentru puștii lumii! Copiii au nevoie de hrană, de îmbrăcăminte, de învățătură și de ocrotire, dar au nevoie, mai presus de toate, de iubire și de exemple bune. Orice prunc- copil nu învață credința numai din ceea ce îi spunem, ci mai ales din ceea ce vede la noi. Dacă ne vede rugându-ne, va înțelege că rugăciunea este importantă. Dacă ne vede iertând, va învăța iertarea. Dacă ne vede ajutând un om sărac, va înțelege că milostenia nu este doar un cuvânt frumos, ci o datorie a iubirii creștine.

Dar dacă îi vorbim despre Dumnezeu și apoi ne purtăm cu asprime, dacă îi cerem să fie bun, iar noi îi judecăm neîncetat pe ceilalți, dacă îi spunem să ierte, dar în casa noastră păstrăm ani întregi supărări și neînțelegeri, atunci cuvintele noastre își pierd puterea. Ce frumos ar fi ca în acest Post al Crăciunului părinții să găsească timp să se roage împreună cu copiii lor! Să le vorbească despre Maica Domnului, despre smerenia ieslei, despre păstorii care au alergat să se închine și despre magii care au adus daruri Pruncului dumnezeiesc. Ce frumos ar fi ca fiecare copil să învețe că adevărata bucurie a Crăciunului nu stă numai în darurile pe care le primește, ci și în binele pe care îl poate face altora! Să-i învățăm pe copii să dăruiască. Să-i învățăm să fie recunoscători. Să-i învățăm să se roage pentru cei bolnavi și să nu treacă nepăsători pe lângă suferința altora.

Și, în același timp, să învățăm și noi de la ei. Să învățăm să ne bucurăm mai sincer, să iertăm mai repede, să iubim fără atâtea socoteli și să avem mai multă încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Căci uneori noi credem că numai cei mari au ceva de învățat pe cei mici, dar Dumnezeu ne arată că și cei mici pot deveni învățători ai celor mari prin curăția și simplitatea inimii lor. Să întâmpinăm, deci, copilăria lui Iisus cu suflet de copil, pentru ca, primindu-L pe Hristos în inimile noastre, să redescoperim bucuria, pacea și nevinovăția pe care lumea nu ni le poate dărui.

Și astfel, când vom cânta cu toții „Hristos Se naște, slăviți-L!”, să nu fie doar o cântare a buzelor noastre, ci mărturisirea unei inimi care s-a pregătit să-L primească.

Alătură-te comunității noastre pe WhatsApp, Instagram și Telegram!