Postul Crăciunului – exercițiul vindecării de indiferență („La Betleem, suflete, la Betleem!” – ziua a 5-a)
Adevărata pregătire pentru Nașterea Domnului începe atunci când învățăm să facem loc în inima noastră nu numai lui Dumnezeu, ci și omului de lângă noi. Iar Postul Crăciunului își împlinește rostul atunci când, apropiindu-ne de Hristos, devenim mai apropiați de semenii noștri și mai puțin indiferenți față de suferința lor. Altfel spus...cu postirea pe indiferență călcând.
Am insistat, poate prea mult, pe ideea că Postul Crăciunului este mai mult decât o perioadă de înfrânare alimentară, mai mult decât o rânduială bisericească pe care o împlinim din obișnuință sau din respect față de tradiție. Este un timp al întoarcerii către Dumnezeu, dar și al redescoperirii omului de lângă noi. Este o invitație la trezirea inimii, la regăsirea sensibilității sufletești și la vindecarea uneia dintre cele mai subtile și mai răspândite suferințe ale lumii contemporane: indiferența. Trăim într-o societate în care oamenii sunt tot mai conectați prin mijloacele de comunicare, dar adesea tot mai îndepărtați sufletește unii de alții. Aflăm aproape instantaneu despre tragedii, despre războaie, despre sărăcie și despre suferințele semenilor noștri, însă această abundență de informații nu se transformă întotdeauna în compasiune. Dimpotrivă, obișnuința de a vedea durerea poate produce o anumită oboseală a inimii, o incapacitate de a mai tresări în fața suferinței. Vedem, dar nu mai privim cu adevărat. Auzim, dar nu mai ascultăm. Știm că există oameni singuri, bolnavi, săraci sau abandonați, însă de multe ori continuăm să ne trăim viața ca și cum toate acestea nu ne-ar privi.
Indiferența este una dintre cele mai primejdioase forme de împietrire sufletească, tocmai pentru că nu se manifestă întotdeauna printr-o răutate evidentă. Omul indiferent nu este neapărat cel care urăște, care jignește sau care provoacă suferință în mod direct. Uneori, este pur și simplu omul care nu se mai lasă atins de durerea celuilalt, care nu mai găsește timp să asculte, care amână un gest de bunătate sau care trece mai departe atunci când ar trebui să se oprească. Indiferența nu înseamnă întotdeauna absența credinței, ci poate fi semnul unei credințe care nu a ajuns încă să transforme în profunzime relația noastră cu aproapele. Tocmai de aceea, Postul Crăciunului poate deveni un adevărat exercițiu de vindecare a indiferenței. Înfrânarea de la anumite alimente nu reprezintă scopul ultim al postului, ci un mijloc prin care omul învață să-și disciplineze dorințele, să-și elibereze inima de egoism și să devină mai disponibil pentru Dumnezeu și pentru ceilalți. Dacă postul schimbă numai conținutul farfuriei, fără să schimbe și felul în care privim oamenii, atunci riscăm să rămânem la suprafața unei nevoințe care ar trebui să ne transforme întreaga existență.
Tradiția duhovnicească a Bisericii insistă asupra faptului că adevărata postire nu se limitează la abținerea de la hrană, ci presupune înfrânarea de la răutate, de la judecarea aproapelui, de la mândrie, de la cuvintele care rănesc și de la faptele care distrug comuniunea. Nu putem considera că postim cu adevărat dacă ne înfrânăm trupul, dar ne lăsăm sufletul stăpânit de nepăsare. Nu putem vorbi despre apropierea de Dumnezeu dacă, în același timp, ne îndepărtăm de oamenii care au nevoie de noi. Foamea trupească, asumată în mod liber și cu discernământ, ar trebui să ne facă mai atenți la foamea celuilalt, iar renunțarea la anumite bunuri să ne învețe bucuria dăruirii.
Una dintre cele mai grăitoare imagini evanghelice ale acestei chemări este parabola samarineanului milostiv, textul căreia inspiră prima săptămână a postirii. Pe drumul dintre Ierusalim și Ierihon, un om căzut între tâlhari zace rănit și lipsit de ajutor. Pe lângă el trec un preot și un levit, oameni familiarizați cu viața religioasă, dar care nu se opresc. Nu ating muribundul ca să rămână apți ritualic pentru slujirea lor. Evanghelia nu ne spune că aceștia i-ar fi făcut vreun rău omului rănit. Ei doar au trecut mai departe. În această trecere se ascunde însă drama indiferenței: posibilitatea de a vedea suferința fără a te simți responsabil în fața ei. Samarineanul, în schimb, se apropie, îi îngrijește rănile și se preocupă de vindecarea lui. El nu se mulțumește să constate suferința, ci transformă mila în faptă. Această parabolă ne invită să ne cercetăm conștiința mai ales în vremea postului. De câte ori nu trecem și noi pe lângă oameni răniți sufletește, fără să observăm povara pe care o poartă? De câte ori nu întâlnim bătrâni care așteaptă un cuvânt, copii care au nevoie de atenție, părinți copleșiți de griji sau oameni care își ascund singurătatea în spatele unui zâmbet? De multe ori, nu lipsa posibilităților ne împiedică să ajutăm, ci lipsa disponibilității interioare. Suntem prea grăbiți, prea preocupați de propriile probleme, prea obișnuiți să considerăm că suferința celuilalt aparține exclusiv vieții lui.
În lumina Nașterii Domnului, această problemă capătă o semnificație și mai profundă. Fiul lui Dumnezeu vine în lume în smerenie, asumând fragilitatea condiției omenești. El nu Se naște într-un palat, înconjurat de bogăție și de putere, ci într-un loc modest, fiind culcat în iesle, pentru că, așa cum mărturisește Evanghelia, nu mai era loc de găzduire pentru Sfânta Familie. Această imagine poate fi înțeleasă și ca o întrebare adresată fiecăruia dintre noi: cât loc mai există în viața noastră pentru Dumnezeu și pentru aproapele? Avem timp pentru numeroase preocupări, pentru planuri, pentru obligații, pentru lucrurile care ne aduc satisfacție sau confort, dar găsim adesea tot mai greu timp pentru o întâlnire sinceră, pentru o vizită, pentru un gest de împăcare sau pentru o faptă de milostenie. Ne pregătim casele pentru sărbătoare, le împodobim, le luminăm și ne îngrijim ca nimic să nu lipsească de pe masa de Crăciun, însă există riscul să uităm tocmai pregătirea cea mai importantă: deschiderea inimii. O casă poate fi plină de lumină, în timp ce sufletul rămâne întunecat de egoism. O masă poate fi îmbelșugată, în timp ce cineva din apropierea noastră suferă de singurătate sau de lipsuri.
Hristos ne descoperă că întâlnirea cu El nu poate fi despărțită de întâlnirea cu omul aflat în nevoie. În cuvintele Mântuitorului, „Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40), se află temelia unei spiritualități a responsabilității și a iubirii concrete. Aproapele nu este o prezență secundară în viața noastră duhovnicească, ci locul în care credința este chemată să devină faptă. Nu putem pretinde că Îl iubim pe Dumnezeu, pe Care nu-L vedem, dacă rămânem nepăsători față de omul pe care îl întâlnim în fiecare zi. Din această perspectivă, milostenia devine una dintre cele mai importante lucrări ale Postului Crăciunului. Ea nu trebuie înțeleasă exclusiv ca ajutor material, deși acesta este indispensabil acolo unde există lipsuri. Milostenia înseamnă și disponibilitatea de a oferi timp, răbdare, înțelegere, iertare și apropiere sufletească. Uneori, un om are nevoie de hrană, de îmbrăcăminte sau de sprijin financiar. Alteori, are nevoie să fie ascultat, să fie încurajat, să simtă că existența lui contează pentru cineva. Există suferințe care nu pot fi alinate prin bani, dar care pot fi ușurate printr-o prezență caldă și sinceră. Nu de donatori ci de dăruitori e vorba în gramatica postirii.
Vindecarea indiferenței începe însă și prin recunoașterea propriilor noastre limite și neputințe. Nu este suficient să constatăm că lumea a devenit mai rece sau că oamenii sunt mai egoiști. Este nevoie să ne întrebăm în ce măsură contribuim noi înșine la această răceală. Cât de des judecăm înainte de a înțelege? Cât de repede ne retragem atunci când cineva ne solicită ajutorul? Cât de mult suntem dispuși să renunțăm la confortul personal pentru binele altuia? Postul ne oferă răgazul necesar pentru această cercetare sinceră a conștiinței, fără de care schimbarea rămâne doar o intenție frumoasă. În același timp, trebuie să înțelegem că sensibilitatea față de suferința aproapelui nu se naște numai din efortul nostru moral, ci și din întâlnirea vie cu Dumnezeu. Rugăciunea, pocăința, spovedania și participarea la Sfânta Liturghie sunt căi prin care inima omului se deschide lucrării harului dumnezeiesc. Cu cât omul se apropie mai autentic de Hristos, cu atât devine mai capabil să privească lumea cu milă, cu răbdare și cu înțelegere. Rugăciunea adevărată nu ne izolează de ceilalți, ci ne face mai responsabili față de ei. Ea nu ne îndepărtează de suferința lumii, ci ne ajută să o purtăm cu iubire, fără să ne lăsăm copleșiți de ea.
În acest sens, Postul Crăciunului este și o școală a comuniunii. Ne învață că nu suntem ființe izolate, preocupate exclusiv de propria mântuire, ci persoane chemate să crească împreună în iubire. Nimeni nu se poate împlini sufletește închis în sine. Bucuria adevărată se adâncește atunci când este împărtășită, iar suferința devine mai ușor de purtat atunci când cineva se apropie cu sinceritate. A fi creștin înseamnă, între altele, a refuza să consideri durerea celuilalt un fapt care nu te privește. Sărbătoarea Nașterii Domnului ne amintește că Dumnezeu Însuși nu a rămas indiferent față de condiția omului. Întruparea Fiului lui Dumnezeu este expresia iubirii dumnezeiești care se apropie de lume, intră în istoria ei și asumă firea omenească pentru a o vindeca și a o ridica. Dumnezeu nu privește de la distanță suferința umanității, ci vine în mijlocul ei. În fața acestei iubiri, indiferența noastră apare cu atât mai dureroasă, dar și cu atât mai necesar de vindecat.
De aceea, pregătirea pentru Crăciun nu ar trebui măsurată numai prin asprimea înfrânării sau prin împlinirea unor rânduieli exterioare, ci și prin schimbarea concretă a relațiilor noastre. Dacă la sfârșitul postului suntem mai răbdători, mai atenți la cei singuri, mai dispuși să iertăm, mai generoși și mai puțin grăbiți să judecăm, atunci nevoința noastră a început să aducă rod. Dacă un om s-a simțit mai puțin singur datorită nouă, dacă o suferință a fost alinată, dacă o relație a fost vindecată sau dacă o inimă a primit puțină speranță, atunci ceva din lumina Betleemului s-a făcut prezent și în viața noastră. Nu putem rezolva toate problemele lumii și nu putem răspunde tuturor suferințelor pe care le întâlnim. Dar putem refuza să devenim indiferenți. Putem păstra vie capacitatea de a ne lăsa mișcați de durerea celuilalt și putem transforma această sensibilitate în gesturi concrete de iubire. Uneori, nu ni se cere să facem lucruri extraordinare, ci să împlinim cu dragoste lucrurile simple pe care le avem la îndemână. Să fim prezenți acolo unde cineva are nevoie de noi, să oferim fără ostentație, să ascultăm fără grabă și să ajutăm fără să umilim.
Postul Crăciunului este, în cele din urmă, un drum de la închiderea în sine la deschiderea către celălalt, de la nepăsare la compasiune, de la obișnuința religioasă la trăirea autentică a credinței. El ne invită să postim nu numai de bucate, ci și de egoism, de judecată, de răceală sufletească și de indiferență. Ne cheamă să facem din inimile noastre un loc primitor pentru Hristos, iar această primire să se reflecte în felul în care îi întâmpinăm pe oamenii din jur. Poate că cel mai frumos dar pe care îl putem aduce Pruncului dumnezeiesc nu este unul material, ci o inimă devenită mai bună, mai sensibilă și mai atentă la suferința aproapelui. O inimă care nu mai trece nepăsătoare pe lângă cel rănit, care nu mai amână la nesfârșit împăcarea și care înțelege că iubirea nu poate rămâne doar un cuvânt frumos.
Pentru că adevărata pregătire pentru Nașterea Domnului începe atunci când învățăm să facem loc în inima noastră nu numai lui Dumnezeu, ci și omului de lângă noi. Iar Postul Crăciunului își împlinește rostul atunci când, apropiindu-ne de Hristos, devenim mai apropiați de semenii noștri și mai puțin indiferenți față de suferința lor. Altfel spus...cu postirea pe indiferență călcând.
Postul – ca o venire Acasă („La Betleem, suflete, la Betleem!” – ziua a 4-a)
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro