Mulţi părinţi se sperie: „Dar ce să facem? Să-i interzicem?”. Ni s-a băgat deja în cap că interdicţia e ceva groaznic.

În primul rând, fără interdicţii nu ar fi existat nici cultură, nici societate, fiindcă ele sunt nişte factori de coeziune fără de care totul o ia razna.

În al doilea rând, în cel de-al doilea și al treilea an de viață copilul poate fi deja dirijat în mod eficace pe calea comutării atenţiei şi a aprecierii pozitive. De altfel, metoda aprecierii pozitive acţionează excelent asupra copilului şi la vârste mai mari.

Copiii învaţă normele de comportament imitându-i pe adulţii care au importanţă în viaţa lor. Acesta este, ca să zic aşa, mecanismul de bază: mecanismul identificării. Şi, dacă în primul an de viaţă imitarea are loc involuntar, în al doilea an, când la copil începe să apară sentimentul de „eu”, el îşi imită în mod absolut conştient mama şi tatăl, vrea să semene cu ei.

La sfârşitul celui de-al doilea an de viaţă apare sentimentul de „noi”. El înţelege ce înseamnă „împreună” (bineînţeles, dacă ne ocupăm de formarea acestei noţiuni), şi atunci putem deja să-l controlăm cu ajutorul aprecierii pozitive.

Putem spune: „Ce e cu tine astăzi?”, să-i luăm mânuţa şi să adăugăm: „Nu, tu nu faci aşa. Semeni atât de mult cu tata! Eşti un băiat atât de bun!”, apoi s-o mângâiem cu mânuţa lui pe bunica: „Mai bine să faci aşa, bunicii o să-i placă tare”. 

Dacă părinţii dau dovadă de consecvenţă, după ce fac de două-trei ori aşa, aceste modele de comportament realmente se fixează şi emoţiile negative dispar ca de la sine. Copilul vrea să fie bun şi poate să se poarte bine atunci când i se trasează clar limitele comportamentului admisibil. (Psiholog Irina Karpenko)

(Educarea copilului: sfaturi ale duhovnicilor și psihologilor ortodocși, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, București, Editura Sophia, 2013, pp. 114-115)