Meșter popular din Humulești, la bază inginer mecanic, Ionela Lungu are darul și harul de a ne pune lumea lui Ion Creangă în dreptul inimii. Cele mai îndrăgite personaje ale copilăriei sunt modelate cu migală în lut în trei variante: boț de humă – cât să-l ții între palme, o mărime intermediară, pe placă de lemn, cu magnet, și o variantă a personajelor în miniatură, mărțișoare de poveste!

Nu sunteți din Humulești, dar Humulești v-a devenit „acasă”. Cum de v-au purtat pașii până în satul lui Ion Creangă și cum de ați devenit meșter popular?

Sunt plecată de pe malurile Dunării și tot m-a dus Dunărea, m-a dus, până am ajuns pe Ozana, la Humulești. Din Tulcea sunt, acolo m-am născut, am crescut, am terminat liceul. Apoi am dat la facultate, la Iași, iar într-o tabără, la Oglinzi, l-am cunoscut pe soțul meu, Costi Lungu. Așa te poartă viața, rămâi acolo unde ți-e drag și lângă cine iubești. Și așa s-a întâmplat, să rămân la Humulești, în satul soțului meu. Stăm la două case de casa lui Ion Creangă. Poate că în meșteșugul meu și asta m-a ajutat. Că eu vin dintr-o lume a orașului. Mama mea a fost educatoare, eu am crescut cu covor țesut în casă, am crescut cu lucru manual, dar nu și cu acest meșteșug pe care îl practic acum, modelaj lut. Recitind în timpul facultății poveștile lui Ion Creangă și pentru că socrul meu bătea cu lut, acolo, în curte, o bucătărie de vară, ne-am jucat și eu, și bărbatul meu, cu puțin lut și ne-au ieșit niște figurine. Cred că atunci, în anii aceia, acum 25-30 de ani, nici nu știam exact ce-i meșteritul popular, dar pas cu pas am învățat. Însă nu mi-am propus niciodată să devin meșter popular.

Facultatea dumneavoastră avea vreo legătură cu domeniul acesta?

Nu, am făcut Construcții de Mașini, deci sunt inginer mecanic. Am terminat facultatea și am predat la un liceu tehnologic în zonă, la Vânători. Am predat despre mecanism motor, despre instalații de ungere, despre desen tehnic, toate astea. Mi-am dat și gradul didactic I. Dar, după ore, eu trebuia să am o oră măcar de liniște, de relaxare – și mă relaxa acest meșteșug, modelajul lutului. 

Când ați scos prima dată în lume personajele lui Creangă?

Țin minte că terminasem deja facultatea și, într-o zi, m-am dus cu o măsuță în fața casei lui Ion Creangă, în fața muzeului. Aveam deja o mică colecție de Smărăndițe și de Păcală, de moșnegi și babe. Pentru mine, curiozitatea era să văd impactul. Nu voiam neapărat să vând. Poate că a fost cumva, în subconștient, și spiritul acesta de a vinde, de a cumpăra, dar pentru mine primordial era să văd dacă ceea ce lucrez eu are sens, dacă place cuiva.

Cum au reacționat oamenii?

Vreau să spun că după două, trei ore, aveam măsuța goală. Bine, erau prețuri derizorii – dar și turiștii aveau plăcerea de a cumpăra ceva de la locul vizitat. Și aici s-a produs așa, o scânteie. Și-am continuat! M-a ajutat și faptul că soțul meu, și el inginer, avea aceleași preocupări, făcea măști. Cosea măști, pentru că Târgu Neamț este o zonă puternică din punctul de vedere al tradițiilor. Și am format o echipă. Ne-am făcut și o asociație de meșteri, iar cu timpul am fost invitată la Muzeul Satului, apoi la Muzeul Național al Țăranului Român, unde se intra doar pe bază de invitație. A fost o cinste, dar am și muncit mult.

Ați muncit, dar ați pornit din drag și dintr-o pasiune care a crescut de la zi la zi. 

Cu timpul, da, m-am gândit că poate să fie, cum se zice astăzi, un second job. Dar ne-a făcut plăcere și am simțit că nu e o muncă din aceea silnică, ci e o muncă frumoasă, bună pentru suflet. Mă hrăneam! Eu nu eram niciodată obosită după muncă. Chiar, la un moment dat, nu putea să treacă o zi fără să nu lucrez un pic, oricât aș mai fi muncit și la școală, și acasă! Iar așa cum realizez eu personajele, dintr-un boț de humă, este boțul de humă de modelat, dar e mai mult de atât. De exemplu, trebuie să le pun căciulițe pe cap, păr, mustață, tot ce e nevoie ca să arate complet. Așa le-am conceput, pas cu pas, să semene cu țăranul român. Creangă a scris poveștile, dar și el s-a inspirat din felul nostru de a fi, cu simțul umorului cu tot. Și eu îi fac și un pic așa, mai hâtri, să spun. Puțin spre caricatură, să stârnească râsul, întocmai ca atunci când citim poveștile lui Ion Creangă!

Deci, deși am fi tentați să credem asta, nu este doar lucru în lut.

Nu este doar lucru în lut, este și puțină lectură, trebuie recitite poveștile, iubite și înțelese personajele. Este și un cumul de meșteșuguri, ca să spun așa.

Care personaj vă este cel mai drag, la care ați muncit cel mai mult?

Aș fi subiectivă. Nu se muncește mai puțin sau mai mult. Prima etapă e modelajul lutului. Că toți au urechi, nas, gură. Dar e vorba de detalii. Dacă e bătrân, dacă va ieși un Moș Ion Roată sau Moș Chiorpec, poate să fie nasul mai mare, pot fi urechile mai mari… ca bătrânii.  Dacă e Păcală, îi fac nasul un pic mai finuț, urechile mai finuțe, că-i tânăr. Păcală e tânărul din popor care dă răspunsul în doi peri. Pe Moș Ion Roată, care a și existat, avem și o fotografie a lui la Muzeu, îl fac bătrân cu mustăți albe și mai serios, așa. Am piei de oaie tăbăcite pe care o folosesc pentru el. La Moș Chiorpec e nevoie de blană de la un miel mai cârlan. Pentru fiecare tip de personaj am un anumit tip de blăniță. Acum căciulițele mi le face un meșter tot din Humulești, care coase cușme. Știți că la sat oamenii în vârstă încă mai poartă căciulă de miel pe cap, că nu ești om gospodar dacă nu ai căciulă de miel. Și, atunci, personajelor masculine le pun căciulă de miel. Îl fac și pe Nică. Pe Nică îl fac cu păr din fuior de cânepă, că era blond și vreau să folosesc elemente naturale. Iar fetelor, fata babei, fata moșneagului, le fac codițe tot așa, din fire de cânepă sau din sac și le tai băsmăluțe înflorate, le pun pe cap. Unele-s mai șugubețe, așa, râd într-o parte, altele-s mai ca tușa Mărioara, mai răuțe că, na, nu l-a lăsat pe Nică să-i mănânce din cireșe. 

Oamenii recunosc personajele, intră în joc?

E o bucurie, să știți, când merg la târguri cu această colecție de personaje. Observ oamenii că  pe lângă alte standuri se plimbă, se uită… Dar la măsuța mea se opresc și zâmbesc. Și să știți că și acest lucru m-a făcut să continui. Primesc răspuns la ceea ce fac cu bucurie. Nu neapărat că toți oamenii cumpără, că nu despre asta e vorba. Este vorba despre ceea ce le amintește lor, în sinea lor, când văd personajele pe care le fac. De multe ori, nu pun etichete la toți și mă întreabă unii: „Dar ăsta cine-i?”. Le zic: „Ia, recitiți poveștile și poate îl botezați dumneavoastră, îl identificați în suma de povești”.

Așa a devenit pasiunea dumneavoastră – din second job, muncă deplină, îndrăgită! 

Să știți că sunt meșter popular, dar predau și artă populară în cadrul Centrului pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț. M-au cooptat.

Deci ați renunțat la ceea ce ați studiat în facultate.

De la mașini am luat o pauză la un moment dat, când s-au desființat școlile profesionale. Am stat calmă, am zis că nu-i nicio problemă, asta e situația. M-am avântat în munca de la atelier, am făcut și un chioșc de lemn lângă Cetatea Neamțului, la poalele dealului. Dar deja era cunoscută în Târgu Neamț aptitudinea asta a mea. Și atunci când a intrat în concediu de maternitate o colegă de la Clubul Copiilor, eu fiind deja profesor cu acte în regulă, directorul m-a chemat să lucrez cu copiii. Eu predasem la elevi mai mari, nu la micuți, dar vreau să vă spun că, de atunci, lucrul cu copiii mi-a luminat viața! Eu acum le predau artă populară, că am o clasă externă la Târgu Neamț. Mă duc în fiecare zi la școli diferite și lucrez cu câteva clase pe zi. Am și colaborări cu alte școli. Tot timpul când intru în clase, mă îmbrățișează și-s nerăbdători să vadă ce vom lucra. Și părinții, și bunicii lor sunt încântați! Modelez lut, trec prin mai multe meșteșuguri, le arăt linguri și încercăm să sculptăm. I-am învățat să croiască o bundiță, facem din hârtie, mă adaptez. Eu pentru fiecare oră pregătesc etapele lecției, duc material didactic... nu este ușor. Copiii cred că vii ca un actor în fața lor, nu știu câtă muncă e în spate, dar eu mă bucur de lecții și de faptul că ei le primesc cu drag. Chiar m-am întâlnit zilele trecute cu o domnișoară care acum e la liceu și mi-a spus: „Să știți că eu și acum am cutia cu obiectele lucrate la ore!”. M-am bucurat. Eu nu vreau să-i fac pe ei meșteri populari, vreau să-i atrag către lucrul autentic, de mână, să înțeleagă că obiectele lucrate manual au sensibilitate, au valoare sentimentală. Poate, la un moment dat, și ei își vor învăța copiii. 

Așa faceți să nu se piardă tradiția. E posibil să se întâmple asta la o scară mai largă, având în vedere că astăzi copiii par mai fericiți în fața unui ecran decât în fața unui om?

Trebuie să lucrăm mereu cu puterea exemplului. Copilul va citi dacă părintele citește. Dacă-i dai doar lui să citească, ar fi ca o pedeapsă. Și, atunci, când eu vin la ore, la ateliere, le arăt, eu lucrez cu ei înainte, după care chiar le spun: „Fiți creativi, eu vă arăt niște pași, nu mă copiați. În viață niciodată nu copiați, ci vă inspirați!”. Ei, și să zicem, dacă eu le arăt pas cu pas cum se modelează o ceșcuță, ca în neolitic, prin ridicare cu mâna, nu pe roata olarului, pașii sunt aceiași. Le arăt, fac și eu o dată, după care ei ridică această ceșcuță. Vreau să vă spun că dacă sunt 25 de copii în clasă vor ieși 25 de ceșcuțe diferite, dar care spun ceva despre ei – pentru că unul lucrează mai gros, altul mai subțire, altul mai finuț, altul strică și o ia de la capăt. Deci spune foarte mult acea ceșcuță despre fiecare copil în parte și e perfect așa. E bine să accepte și să nu-și strice munca la final pentru că nu i-a ieșit ceșcuța ca al lui Tudorel sau ca a Mariei. Să fie ei acolo, în obiectele lor.

Meșteșugurile acestea îi învață răbdarea.

Da, răbdarea chiar e un cuvânt pe care îl folosesc cel puțin o dată la oră sau chiar provoc: „Hai să spunem cu toții: răbdare. Hai!”. „Răbdare”, zic ei. „Încă o dată!” „Răbdare”. E bine să trăim momentul pe care-l trăim, nu să fim în veșnică alergătură.

E nevoie de răbdare, e nevoie și de zâmbet – pe care-l aveți din plin! De unde veselia aceasta care vă caracterizează?

Cred că este și o genă, că și mama mea, Dumnezeu să o ierte, a fost așa. Am avut de învățat de la ea și de la sora mea, amândouă educatoare. Eu am crescut într-un spirit din acesta vesel. Am crescut în acest material didactic și cu bucurie de a lucra. Și cred că trebuie să zâmbim, ce ar fi omul să bocească toată ziua și să se plângă că mă doare aia, că nu am aialaltă? Ne-am face mai mult rău.

Și nici n-ați putea sta încruntată printre personajele lui Creangă.

Uneori, na, mai am așa ca tot omul o supărare – și am senzația că atunci îmi iese o colecție mai supărată. Dar cele mai multe figurine sunt vesele. Și toate sunt lucrate cu drag!

Cum ați gândit crearea a trei dimensiuni diferite ale personajelor lui Creangă și cum ați ajuns la ideea de a face mărțișoare din ele?

Am început cu cele mari, boțul de humă, dar apoi m-am gândit să vin și cu personaje în miniatură, mărțișoare, deși la ele este nevoie de și mai multă migală. Boțul de humă îl modelez între căușul palmelor, cât intră în două palme. Iar mărțișoarele… cu buricul degetelor! La nas ciupesc un pic lutul acolo, iar pentru nări folosesc o scobitoare. În momentul în care împing cu scobitoarea pentru nări, se mai borcănează – că mă și amuz uneori cum îmi iese – și iarăși finisez. Se lucrează pentru fiecare element în amănunt și cu instrumente specifice modelajului în lut. Apoi, pentru că între cele mari și cele mici era o oarece diferență, am zis să fac și ceva intermediar. Pentru că-mi ziceau turiștii că e mai greu să plece cu boțul de humă pe avion, că e mai greu, că se poate sparge. Așa am inventat partea asta, de mijloc. Pe un suport de lemn, totul natural, lipesc fățuca, adaug căciuliță sau codițe, depinde ce personaj e. Și pun magnet în spate sau agățătoare. Și-i așa, mai mică decât o palmă, cât o pălmuță de copil, dar mai mare decât un mărțișor.

Cam cât timp vă ia lucrul la un boț sau la un mărțișor?

Știți ce se întâmplă? Aș putea să spun că o jumătate de oră pe bucată, dar nu e doar așa calculul. Să zicem că eu iau lutul. Lutul este ud, umed. Mi-l cumpăr de la olari, că inițial îl făceam eu și-mi lua foarte mult timp, trebuia malaxat, e o rețetă pentru lut. Și fac o serie de 10 sau 15 bucăți azi. Le las la uscat până mâine, până poimâine, apoi le iau la pictat și iar se usucă. În timpul acesta, mai cos câte o căciuliță, iar durează. Și a patra, a cincea zi le lipesc căciulițele, îi îmbrac total. Deci aș putea să spun că durează câteva zile, clar, o colecție. Dar, dacă ar fi să adun timpii, nu știu, 20-30 de minute. Modelat, pictat, lipit. Dar nu pot să termin azi, pentru că e vorba de uscarea lutului. 

Tot despre răbdare e vorba.

Răbdare, ne întoarcem la răbdare! Dar, după ce modelez astăzi, pot să pictez personajele pe care le-am modelat zile trecute. Numai că nu mă mai grăbesc atât de mult, am și gospodărie, mai dau și cu mătura prin curte, e de treabă!

Ce mai aveți aici, la măsuța pe care o aduceți la târguri?

Mai am creioane din crenguțe de tei, ideea e a bărbatului meu. Ion Creangă a scris poveștile și atunci am zis: hai să facem și niște creioane din ramuri de tei, poate s-a odihnit pupăza lui Nică pe ele. Adică au și o poveste. Și mai fac tapiserii, păretare cu Nică și pupăza din tei și Nică în cireș.

Aveți și o carte care mi-a făcut cu ochiul. 

Da, ideea este din timpul pandemiei. Am zis că stau acasă, dar să stau cu folos. Prin urmare, am lucrat. Și m-am gândit să fac niște desene din poveștile lui Creangă, adică cele mai importante elemente. De exemplu, din „Fata babei și fata moșneagului” erau căsuța, cățelul, părul cu pere, cuptorul… Mai ales că am observat, când lucram cu copiii și-i provocam: „Hai să facem un cuptor!”. „De care, doamna, un cuptor cu microunde?” Și am zis: „Nu, copii, cuptorul acela în care se cocea pâine, cuptorul de la țară”. Și, atunci, eu desenam pe tablă cuptorul și apoi îl modelam cu lut sau îl desenau și ei. Astfel, cărticica a venit firesc. Am recitit poveștile, am făcut desene pe care le-am scanat, iar cărticica asta conține o parte din poveste, ca s-o citească părintele copilului și desene pe care copilul să le coloreze. Nu i-am spus „carte de colorat”, nu i-am zis nici „cărticică”, am zis să folosesc un cuvânt din trecut: răvaș. „Răvaș de colorat”, pentru că poate era prea pretențios să spun „carte de colorat”. M-am gândit și la comunicarea aceasta, să existe legătura dintre părinte sau bunic care să citească și copil, să coloreze. Plus că, din ce am observat eu, sunt foarte multe cărți de colorat făcute pe calculator. Desenul, conturul… au ceva așa, steril, nu știu. E rece. Pe când, la mine sunt exact contururi, dar stângaci, că-s făcute de mână. Și astfel, am zis să-i încurajez pe copii că pot desena și ei. La „Punguța cu doi bani”, de exemplu, am desenat cocoșul, dar și moșul, și o babă. Și ei, la rândul lor, să învețe să deseneze contururile acestea. Nu să copie! Să se inspire. Sau, iarăși, la „Fata babei și fata moșneagului”, căsuța am desenat-o exact ca pe aceea a lui Creangă. M-am dus în curte și am făcut schița. Am aplicat un pic și regulile mele învățate de la desen tehnic, că doar sunt inginer mecanic. Și, astfel, am desenat și corect. 

Cum vedeți în viitor măsuța aceasta cu mărțișoare și cu personaje din poveștile lui Ion Creangă? Va mai exista? 

Iată o întrebare care mă emoționează. Nu mi-am pus problema asta, deși privesc în viitor, privesc și în trecut, că asta-i arta populară. Cred că măsuța cu personaje va exista atâta timp cât voi exista și eu. Nu mă văd nefăcând modelaj lut. Dacă nu va mai exista măsuța, măcar atelierele pe care le fac cu copiii vor fi. Că fac ateliere, îi învăț ori să modeleze o figurină, ori să facă o ceșcuță, o străchinuță. Dar, totuși, nu. Nu mă văd fără această măsuță. Ion Creangă e născut în 1837, pe 1 martie. Vă dați seama, dacă după aproape 200 de ani el încă mai există, de ce n-ar mai exista și figurinele și peste 10 ani sau 20 de ani? Văd măsuța, văd și figurinele în viitor. Dacă nu lucrate de mine, poate de micii meșteri care vor deveni mari. Da, măsuța va exista!