„Călugărul trebuie să fie o lumină lumii”
Adevărul profund al Ortodoxiei nu se epuizează nici într-un raționalism sterp, dar nici nu rămâne un pietism ieftin, alcătuit din manifestări așa-zis sentimentale, fără sens, suspectate ca fiind inferioare de orice intelectual. La Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, cultul s-a împletit încă de la început cu ceea ce s-a numit cultură, din epoca lui Vasile Lupu – ctitorul – și până în zilele noastre. Cum privește un viețuitor al ei cultura, vom afla de la tânărul ierodiacon, părintele Alexandru.
Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași a avut dintru început un deosebit rol cultural și monahii de aici au fost preocupați îndeosebi de cultură. Ce rol are în viața cuvioșiei voastre cultura de când sunteți monah?
Cultura mă ține aproape de valorile inestimabile ale acestui neam. Mă ajută să iubesc ceea ce au sacrificat înaintașii noștri, pentru că toate lucrurile frumoase s-au făcut cu mari sacrificii, inclusiv bisericuța noastră din incinta mănăstirii, bijuteria aceasta cu frumusețile ei, cu dantelăria în piatră și tot ce are ea. Dacă nu prețuim aceste valori, n-are nici viața noastră sens.
Noi ne ridicăm pe umerii înaintașilor noștri, iar cultura înseamnă respect pentru înaintașii noștri și ne-aduce și nouă beneficii din plin, iar noi n-o s-o oprim aici. Monahi fiind, nu ne oprim doar la cult, la rugăciune. Prin ceea ce face un monah, prin vocația pe care și-a asumat-o, el trebuie să spiritualizeze totul în jurul lui și să fie o lumină lumii – și oamenilor de cultură, și medicilor, și tuturor categoriilor de oameni care astăzi privesc la călugări cu foartă multă atenție.
„...să simtă omul că nu-i părăsit”
Ori ești un model bun și ajuți, ori ești un model negativ și mai bine ar fi să te retragi din văzul lumii. Cam asta presupune și viețuirea într-o mănăstire de oraș. Ești în vizor și trebuie să faci ceea ce ajută pe cei care au nevoie de o încurajare, de o rugăciune sau doar pur și simplu, să te vadă acolo, că mai e cineva care mai aprinde o lumânare la o icoană, la racla Sfântului Vasile și pentru asta, deja sunt vorbe multe. Sau să te vadă că treci pe bulevard, în drum spre catedrală sau la cumpărături, că mai e, ca și înainte, preotul sau călugărul cât de cât aproape de om; să simtă omul că nu-i părăsit.
Ieșenii sunt privilegiați pentru că au o mulțime de mănăstiri și de biserici și nu sunt privați de oameni duhovnicești. Chiar dacă aflăm prin mass-media atâtea reportaje care jignesc oamenii Bisericii, de fapt ei nu L-au înțeles pe Hristos și lupta lor se răsfrânge asupra celor care slujesc lui Hristos. Dar iată, noi putem da dovadă că e exact invers. Fiecare din slujitorii lui Hristos putem să le-arătăm contrariul. Îmi pare rău că nu se dă în mass-media tot ceea ce face Biserica bun și nici o altă instituție n-o prea egalează. Pentru că mulți fac din interes; Biserica, însă, face din dragoste. Bine, are și ea un interes: să-i mântuiască pe cât mai mulți.
Starețul Putnei spunea că adevărata propovăduire a monahului este însăși prezența lui. Ce simțiți când ieșiți în afara mănăstirii? Nu vă vine greu?
Când m-am întors din Sfântul Munte, când ieșeam pe stradă, parcă eram într-un sac cu un milion de ace. Și a durat asta așa, cam o vară. Pentru că e o mare diferență și un mare dor al meu după locul acela binecuvântat. Dar mi-am adus aminte că pentru oameni am venit aici și trebuie să uit de dorul meu pentru o perioadă măcar și să cunosc durerea oamenilor. Oricum o afli, că ești în mijlocul cetății, și doresc să ajut și eu cât pot, pentru că țin la neamul acesta și eu cred că se mai poate face ceva.
