Voiaţi să-L cunoaşteţi pe Hristos şi L-aţi căutat chiar şi pe „căi lăturalnice”. Cum aţi descrie acum experienţa pe care aţi avut-o? 

Niculina Secăreanu: Eu aproape 20 de ani, ortodoxă fiind, destul de – sau aşa zic eu că eram – superficială, am vrut să-i cunosc şi pe adventişti şi pe baptişti şi am tot colindat pe la ei. Era aprilie 1993. Bolnavă fiind, citeam pliantele de la sectanţi aruncate peste gard. Le citeam cu sete, cu sete. Şi aşa, deodată, m-am ridicat şi am intrat la ei. Bine, ştiam de casa de rugăciune a adventiştilor, erau doctori acolo pe care-i cunoşteam. În decembrie am cerut să fiu botezată. Dar înainte de a fi botezată, aveam nişte vise, nişte coşmaruri. I-am spus doctorului adventist pe care-l cunoşteam:

– Nu vă supăraţi, eu nu mă botez, că uitaţi ce vis am avut…

– Nu-i nimic! îmi zice. Ne rugăm pentru tine.

S-au rugat. Într-adevăr, m-am botezat. Soţului nu i-am spus. El s-a supărat atunci. 

– Femeie, dacă te mai duci acolo, acesta-i motiv de divorţ. De ce-ai făcut-o? Au aflat şi ceilalţi judecători şi colegele… 

Când se ducea la Tribunal, îi ziceau:

– Domnule preşedinte, ştiţi că soţia dumneavoastră a trecut la adventişti…

După ce am stat o vreme pe la adventişti, am început să-i contrazic cu sabatul, că ei sunt la stadiul de iudei. 

– Aţi rămas la stadiul de iudei, le-am spus. 

Dar asta după trei ani de zile în care permanent am citit Sfânta Scriptură. Citind trei capitole pe zi, o terminai într-un an de zile. Şi erai obligat s-o citeşti din nou. Bineînţeles, cine era conştiincios. Eu eram foarte conştiincioasă şi însetată. Chiar le-am spus: 

– Eu vreau să-l cunosc pe Hristos! Vreau să-L cunosc cu adevărat, că, aşa, am auzit despre El şi în Biserică. 

Şi asta, datorită unui preot ortodox, căruia îi murise soţia de cancer. Ne cunoşteam foarte bine. El a fost, întâi, profesor de biologie la Însurăţei, coleg cu fratele soţului, care era profesor de fizică. Şi pe urmă a devenit preot. Când a auzit că mă cheamă Secăreanu, am discutat foarte mult. Şi mi-a zis: 

– Când a murit soţia – o cunoscusem şi pe ea şi pe copii, care erau de vârstă cu copiii mei –, a zis: „Eu mor împăcată cu Hristos”.

Atunci eu mi-am zis în mintea mea: „Dar eu nu-L cunosc pe Hristos!”. Şi probabil că nu-L cunoşteam cum trebuie să-L cunosc. Știam la Paşti: „Hristos a înviat!”, dar totul în mod mecanic. Şi-atunci am început să colind, să cercetez sectele acestea, de ce vor aşa, de ce ei sunt aşa, de ce la noi sunt aşa. Ei nu sunt cu păcatele iertate, pentru că nu se spovedesc. Sacul de păcate îl au din nou în spate, oricât ar spune că se pocăiesc. Ei nu au o Mamă, pe Maica Domnului. La început o defăimau. 

La un moment dat înclinam spre ei, dar I-am cerut iertare lui Dumnezeu. Am zis: „Doamne, iartă-mă! Măicuţă Sfântă, iartă-mă!”. Mai ales, când mama m-a născut, m-a închinat Maicii Domnului. Şi am simţit protecţia ei. Ei vorbesc despre cruce, dar nu se închină la cruce. „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim”. Ei nu pot spune lucrurile acestea. Şi cred, spun ei, într-un „proroc”, Elena White. După trei ani, citind mereu Biblia, eu o înţelegeam în sens ortodox. Şi-atunci am început să intru în contradicţie cu ei: „Aici nu sunt de acord, aici nu sunt de acord, și tot așa”. După câţiva ani, la o adunare mare, cum au făcut ei, la un congres al lor, m-au exclus. Bineînţeles că am făcut cerere înainte: „Nu mă mai numesc adventistă, pentru că nu respectaţi Biblia, pentru că aveţi proroci mincinoşi”. A venit un doctor la mine, care predica:

– Cum, sora noastră, Elena White, nu e proroc?

– Este, domnule doctor, dar proroc mincinos!

Vă daţi seama, soţul mi-a spus:

– Ai avut noroc că ştiau funcţia mea, altfel ce te-ar fi ciufulit!

Soţul meu era judecător şi preşedintele Tribunalului din Brăila. Pentru că adventiştii au bătut pe cineva care a acuzat-o pe Elena White. I-au dat cu măciuca în cap, noaptea, fără să ştie, şi acela a murit până la urmă. A intrat în comă şi a murit. Aşa-s de răi. 

Într-adevăr, atunci m-au exclus. După aceea, pastorul a venit la mine. Era un pastor nou şi mi-a zis:

– Sora noastră, am auzit că aţi fost plină de râvnă.

– Plină de râvnă, dar fără pricepere.

Fără pricepere, că dacă pricepeam lucrurile, nu mergeam acolo. 

– Aş vrea – zice pastorul – să facem în casa dumneavoastră grup de rugăciune.

– Vă rog frumos să nu călcaţi pe la mine!

Exact aşa le-am zis. Şi gata! N-au mai călcat pe la mine. Mă mai întâlnesc cu ei pe stradă sau la cabinet. Mai sunt doctori, te duci la ei, ca la nişte medici, n-ai ce să faci.

Câţi ani aţi stat printre adventişti?

Aproape 20 de ani. În timpul acesta am fost şi în străinătate. Era după ’90. Am fost într-o comisie de acreditare, pentru că eram director la Camera de Comerţ la Şcoala Română de Afaceri. Bineînţeles că ei obişnuiau să vină să ne viziteze. Au vizitat Şcoala, apoi m-au invitat în Germania. Eram într-o comisie de acreditare academică în care erau reprezentanţi din America, din Anglia, din Elveţia şi din alte ţări. Trebuie să vă spun că în, timpul acesta, citeam Biblia şi strigam la Dumnezeu, dacă vreţi să mă credeţi: „Doamne, salvează-mă! Scapă-mă!”.

Aşadar, simţeaţi nevoia unei ieşiri din secta adventiştilor. Cum s-a petrecut această minune după aproape 20 de ani? 

Dumnezeu m-a scos prin Maica Domnului căreia mama m-a încredinţat la naştere şi prin Sfântul Arsenie de la Prislop. Ducându-mă la o gestionară care avea nora judecătoare, discutam amândouă. Când eram în acea căutare, am intrat în magazinul acelei femei şi am găsit-o citind cu candela aprinsă dintr-o carte despre Sfântul Arsenie.

– Daţi-mi şi mie cartea asta, i-am zis.

O terminam, apoi o vedeam citind o altă carte despre Sfântul Arsenie.

– Mai daţi-mi una!

Mi-o dădea. Şi simţeam – asta era cu vreo 2-3 ani înainte de a ieşi de la adventişti – că-mi arde inima. Şi i-am dat telefon preotului din parohie:

– Părinte, de câte ori îl citesc pe Părintele Arsenie îmi arde inima să ies de la adventişti. Nu mai pot! Vreau să ies!

Un alt preot mi-a spus:

– Greu, doamnă! Trebuie să faceţi cerere, trebuie să vi-o aprobe. 

Am plecat. Cereri, aprobări… „Doamne, ce-s astea?!”. Mi s-a părut ciudat. M-am dus la preotul din parohie şi i-am spus că vreau să ies din rândul adventiştilor şi să fiu din nou ortodoxă. Dânsul a fost de acord:

– Mâine dimineaţă, la ora 8.00, să fiţi la biserică!

El s-a dus să împărtăşească un bătrân şi s-a făcut 10.00, 11.00 fără ceva. N-a mai venit. Atunci m-am întâlnit cu o fostă elevă de-a mea. Fusese şi ea baptistă o vreme, iar acum era ortodoxă. Se spovedea la un duhovnic priceput din judeţul Tulcea, părintele Dumitru Vâlcu.

– Caută-l pe părintele! mi-a zis.

L-am sunat şi am discutat o oră şi ceva. Aşa m-am întors la Ortodoxie. Era în 2010. M-am dus la părintele Dumitru şi-atunci mi-a făcut Mirungerea. Înainte să mă împărtăşesc prima dată, mi-a dat părintele să citesc cele 12 rugăciuni înainte de Sfânta Împărtăşanie. Vă spun sincer, la rugăciunea a patra, se zguduia cămaşa pe mine plângând. Erau simţirile mele, era vinovăţia mea. 

Am toate cărţile Sfântului Arsenie de la Prislop pe care le-am citit de multe ori. Eu – să ştiţi că – am avut şi greşeli, dar Părintele Arsenie nu m-a lăsat. Totdeauna luam cărţile lui. Citeam şi-mi reveneam. Ţin icoana lui aici, la capul meu, când dorm: Mântuitorul, Maica Domnului, Sfântul Arsenie şi Sfânta Cruce. Pentru mine este Sfântul care, trimis de Dumnezeu, bineînţeles – eu aşa consider, că Dumnezeu lucrează prin Maica Domnului şi prin sfinţi – m-a scos cu mână puternică de acolo. 

Nu este uşor să stai atâţia ani acolo, să ţi se imprime sabatul, să ţi se imprime anumite învăţături ale lor. Eu vă spun că nu este uşor să ieşi de la ei. Nu este uşor. Pe urmă, simţeam „rugăciunile” adventiştilor. Erau tot felul de cunoştinţe care veneau la noi în casă, și le-am zis:

– Nu vă mai rugaţi, că simt apăsarea voastră! Dar tot nu mă-ntorc la voi!

Şi cred că Maica Domnului şi Sfântul Arsenie mă luminau ca să mă împotrivesc lor.

Sunteţi convinsă că Sfântul Arsenie v-a dat puterea asta de-a vă smulge din înşelarea adventistă?

Absolut! L-am simţit. Absolut mereu! După ce mi-a făcut Mirungerea, Părintele Dumitru Vâlcu mi-a dat o icoană cu Maica Domnului plângând, înaintea ei mereu spun: „Maica Domnului, sărut mâinile şi lacrimile tale cele sfinte care permanent au stat şi stau în rugăciune pentru mine, păcătoasa!”. Şi-am pus icoana în camera în care dormeam, în dreptul oglinzii. Eram într-o stare de veghe. Şi pur şi simplu a apărut Sfântul Arsenie în spatele icoanei. Am simţit că mirosea a mir, dar nu m-am speriat. Am simţit o bucurie. Pentru mine a fost o întărire. I-am povestit imediat şi părintelui duhovnic. Sfântul Arsenie m-a scos. El m-a scos. E sfântul care m-a scos de la sectanţi după atâţia ani de zile.

În afară de toate aceste semne minunate, cum aţi mai simţit ajutorul Sfântului Arsenie?

E ceva acolo, la adventişti, nelalocul lui. Pentru că, vă spun, ca un suflu mă atrăgea sâmbăta. Ca un suflu era sabatul pentru mine. Vineri seara începea. Era predica. Eram nelipsită. Când apunea soarele, alergam ca altceva. Era râvna mea pentru Dumnezeu şi cred că Dumnezeu a respectat asta. Am strigat în gura mare, stăteam în camera mea şi mă rugam sâmbăta: „Doamne, nu mă lăsa să mai plec la casa lor de rugăciune!”. Plângeam cu lacrimi. Nu era uşor. Eu de-aceea vă spun. Sfântul a lucrat cu mine. Maica Domnului cu atât mai mult. Este psalmul 85: „Lăuda-Te-voi, Doamne, Dumnezeul meu, cu toată inima mea şi voi slăvi numele Tău în veac. Că mare este mila Ta spre mine şi ai izbăvit sufletul meu din iadul cel mai de jos”. Şi am spus: „Da, Doamne! M-ai scos prin Părintele Arsenie. M-ai scos cu mână puternică din iad de la adventişti”.