Luiza Barcan este critic și istoric de artă, doctor în arte vizuale, expert al Ministerului Culturii în domeniul „Bunuri cu semnificație culturală – artă medievală, secolele XVIII-XIX”, jurnalist, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Vâlcea, membru fondator al Fundației „Habitat și Artă în România”.

De Ziua Națională a Culturii, Luiza Barcan a participat la Iași, la Muzeul Mitropolitan, la vernisajul a patru expoziții: una colectivă, „Hieratique”, și trei individuale, „Calea Crucii”, „Apostolica” și „Botezul Muceniciei”. În acest context ne-am întâlnit și a acceptat un dialog curat, pe înțelesul omului simplu, despre artă și „artă”, despre arta contemporană creștină, despre mărturisirea credinței.

Astăzi, când vorbim despre artă, în mintea noastră e un amestec de bun-gust, de ceea ce ar trebui să fie arta și de ceea ce vedem că e „la modă” și exagerat numit „artă”.

Da, e o prăpastie destul de mare și o sesizez și eu de niște ani între ceea ce ar trebui să fie arta adevărată și expresiile acestea contemporane inspirate mult din zona occidentală, din zona experimentului. Dar e un experiment care în Occident s-a făcut cu mult timp în urmă. Îl descoperim noi acum și-l luăm din nou, ceea ce e un lucru greșit. Însă nu vreau să arunc, așa, o pată asupra tuturor acestor forme de expresie, pentru că am descoperit și artiști tineri, artiști contemporani a căror artă conceptuală este foarte bine susținută din punct de vedere al meseriei și din punct de vedere al cunoștințelor. Sunt oameni care citesc mult, care se informează, care au un bagaj cultural și, în același timp, au dobândit și o bună meserie. Și, atunci, merge și expresia conceptuală, nu este greșită. Greșit este să copiezi ce au făcut alții și să recurgi la acest minimalism care, de multe ori, acoperă neputința, acoperă lipsa de viziune și acoperă, practic, lipsa de știință a meseriei. E o prăpastie din acest punct de vedere și mai e o prăpastie din punct de vedere al opțiunilor, al tematicii. Există o artă poate cam agresiv laică dar, în același timp, există și o artă așa cum avem, în această perioadă, la Muzeul Mitropolitan din Iași, o artă contemporană cu artiști creștini, mărturisitori, unii foarte discreți, alții mai puțin discreți – dar care au ca numitor comun exact această inspirație care vine din zona artei creștine.

Există o diferență între minimalism și simplitate, nu-i așa?

O, absolut! O diferență foarte mare. La simplitate se ajunge greu, cum zicea Brâncuși, simplitatea, până la urmă, exprimă esența. Minimalismul își are și el rostul lui, un rost expresiv, atunci când e susținut intelectual, ideatic. Dar sigur că ele sunt foarte diferite. Minimalismul e, de obicei, în zona aceasta, a folosirii materialului. Poți să ai o abordare minimalistă din punct de vedere al tehnicii, poți să te folosești de niște materiale mai paupere, să spune – dar, repet, dacă toate sunt susținute expresiv, atunci nu e nicio problemă. Sunt distincții care trebuie foarte clar făcute. Iar simplitatea, da, simplitatea, până la urmă, este expresia artei adevărate. Și, în general, ceea ce e adevărat e simplu. 

Cum poate un adolescent, un tânăr, să recunoască diferențele acestea și să știe, chiar dacă nu este în domeniu, să facă diferența dintre o artă de calitate și ceea ce primește cu atâta ușurință la orice colț de stradă și la orice click?

E foarte greu dacă nu ai cultură vizuală. Cei tineri, dacă ar fi interesați, sau profesorii lor, mai degrabă, dacă i-ar duce prin galerii, prin muzee, să vadă artă din toate epocile, să poată compara și să-și poată face, într-adevăr, o cultură vizuală, atunci ar avea cum să discearnă. Altfel e foarte greu, e imposibil. Nici nu poți să mai înțelegi, la un moment dat, ce e artă, ce nu mai e artă sau ce mimează arta. Cultura este, oricum, esențială. Fără educație, fără instrucție nu se poate.

Problema exact asta este, că uneori e încurajată „arta” – între ghilimele fie spus – și parcă e mai la vedere decât munca și seriozitatea.

Trăim o epocă de acest fel, de ce să nu recunoaștem? Sunt mai degrabă puse în valoare expresiile acestea, ei zic experimentale, dar și experimentul e depășit demult. Uneori sunt, pur și simplu, ridicole. E o imitație a imitației atât de caraghioasă, încât cel puțin pe mine mă indispune profund să văd așa ceva.

Ne-ați citit la vernisaj un citat de la Constantin Brâncuși. Putem reveni asupra lui?

Aș vrea chiar să reiau citatul, e de ținut cont! „Aud astăzi vorbindu-se despre tot felul de curente în artă. E un fel de balamuc universal. Arta nu s-a dezvoltat decât în epocile mari religioase. Tot ce se creează prin filosofie și religie e bucurie, lumină, libertate. Tot ce e pornit din alt sens e lucrul pierdut. Să ajungi la simplitate înseamnă să ajungi la esență.”

Cred că Brâncuși spune cel mai bine tot ce-am încercat eu așa, poate, pe căi ocolite, să menționez. El a spus foarte clar. El, părintele sculpturii moderne, a intuit foarte bine această capcană în care urmau să cadă artiștii la un moment dat. Și nu mă gândesc doar la sculptori. Mă gândesc la toate felurile de artiști, la toate tipurile de artă. Se întâmplă și în teatru lucrul acesta, se întâmplă și în film, se întâmplă să avem mesaje care ne îndepărtează foarte mult de esența noastră creștină. Și mă gândesc cu durere, cu tristețe, la această Europă care decade atât de tare încât a ajuns de la o Europă creștină la o Europă aproape complet înstrăinată de Dumnezeu. Și arta, evident, trece prin aceleași momente. Arta, muzica, teatrul, filmul, toate trec…

Trebuie să ai curaj în ziua de astăzi să faci artă și să-ți asumi calitatea de creștin?

Cred că ajungem încet, încet, la condiția mărturisitorilor de la început, pentru că oricine face acest gest de mărturisire își asumă și niște riscuri. N-aș fi crezut până acum câțiva ani, dar se întâmplă lucrul acesta. Pentru un artist – fiindcă vorbim despre artă – el își asumă o minimalizare, o marginalizare, pentru că nu e în ton cu toate curentele la modă, cu ceea ce se cere. El își asumă acest lucru. Dacă nu ești artist și, totuși, alegi acest tip de mărturisire, de asemenea, depinde. Poți fi marginalizat, poți fi pedepsit, poți fi ignorat. Cred că există o direcție și cred că formele acestea de pedepsire se vor înăspri. Eu așa simt. Simt că în curând nu o să mai putem să spunem ce gândim decât cu un risc, cu un preț. 

Pentru că, până la urmă, există o cerere, un trend. Și, a fi credincios practicant și mărturisitor nu e „la modă”.

Totuși, eu cred și voi susține întotdeauna acest lucru, că trebuie să mărturisești, să spui ceea ce gândești cu orice preț și cu orice risc. Așa te salvezi, fiind autentic și mărturisindu-L pe Hristos. Adică, până la urmă, dacă nu faci asta, de ce te mai numești creștin? Care mai e rostul tău? Eu nu zic că e ușor. Dar nu văd altă cale, e singura!

Slavă Domnului, la expoziția aceasta s-au adunat nume mari, oameni importanți, oameni de toate vârstele!

Da, oameni de toate vârstele, oameni care vin din diferite zone ale țării, oameni cu viziuni deosebite. Unii dintre ei nu abordează în mod frecvent o tematică de acest tip, religioasă, creștină. O fac, poate, ocazional. Dar avem, totuși, lucrări foarte frumoase aici. Și sunt, desigur, dintre cei care în mod constant au ales calea aceasta. Sunt artiști care sunt foarte clar și explicit mărturisitori și au ales simbolistica de tip creștin în lucrările lor. Artiștii expozanți sunt diferiți ca personalitate, ca expresie, ca viziune. Lucrează în toate materialele pe care sculptura le îngăduie și care sunt destinate sculpturii, evident. Lemn, piatră, bronz, metal, ceară, hârtie, toate sunt prezente aici, în expoziție. Lucrări tridimensionale, dar și lucrări bidimensionale, pentru că descoperim sculptori care își îngăduie din când în când plăcerea desenului. Eu admir foarte mult desenul de sculptor și mă bucur când îl întâlnesc în orice fel de expoziție. Sunt, de asemenea, pictori care au ales expresia tridimensională. Iată acest joc, această comunicare între artiști, între temele lor și diferite posibilități de a explora, de a exploata, de a medita asupra tematicii creștine, asupra multor subiecte. Sunt multe feluri în care artiștii se raportează la ele și reușesc o dublă performanță. Pe de o parte, să păstreze vie flacăra aceasta a mărturisirii credinței creștine și, pe de altă parte, să ne ofere o expresie absolut convingătoare de artă contemporană cu toate datele momentului.

În contextul în care am zis deja că artiștii pot fi marginalizați, cât de importante sunt spațiile acestea de expunere, precum Muzeul Mitropolitan de la Iași?

Sunt extraordinare! Putem să descoperim cu bucurie faptul că aceste lucrări își găsesc un spațiu foarte frumos și foarte interesant aici. Cred că alt loc mai bun pentru ele nici nu s-ar fi putut găsi. O provocare interesantă a acestor săli este aceea că ne oferă posibilitatea de a vedea lucrările în diferite tipuri de lumină, de a vedea jocurile de umbre și de lumini așa cum ni le propun fie lumina artificială, fie cea naturală. Apoi, lucrările prezentate la aceste expoziții, vrând, nevrând, intră într-un dialog cu un spațiu de tip sacru, cu o construcție de tip sacru. Intră în dialog cu arta sacră propriu-zisă. Fiind un muzeu, aici avem expuse icoane, obiecte de cult – iar aceste lucrări din cadrul expozițiilor intră și ele în dialog cu ceea ce se întâmplă în jurul lor. 

Se îmbină arta sacră și arta creștină. 

Da, și e bine că ați spus, pentru că aș vrea să fac o precizare. Noi, după 1990, desigur, putem să vorbim despre o artă cu tematică de tip creștin, o artă religioasă. Până atunci, nu aveam această posibilitate. Dar, în unele medii, s-a creat o confuzie între arta sacră și arta contemporană cu subiect religios. Accentuez asupra faptului că arta sacră este arta dedicată spațiului liturgic exclusiv și este o artă creată după un limbaj specific doar ei. Arta contemporană, arta modernă cu tematică religioasă este artă laică. Deci sunt două lucruri total distincte. Ei, totuși, de foarte multe ori a apărut confuzia aceasta și s-a spus: „expoziție de artă sacră contemporană”. Dar numai icoana poate fi artă sacră, în ceea ce ne privește pe noi, pe ortodocși. Altă artă sacră nu avem. 

Adică doar ceea ce poate fi expus în biserică.

Da, pentru că slujește, are același scop, este destinată spațiului liturgic. Este destinată rugăciunii și, evident, este încă o formă de liturghisire. Doar așa. Sigur, icoana este destinată și spațiului privat, dar tot rugăciunii. Dar este singura artă sacră! Interesant este ce face Laurențiu Mogoșanu, artistul care expune aici, în Muzeul Mitropolitan, în Sala Baptisteriu. E sculptor, are lucrări tridimensionale și câteva picturi pe lemn, să le spunem. El se uită foarte mult la icoană. Deci, tot ceea ce găsim în lucrările lui vine din icoană. Numai că este o icoană a icoanei, este o oglindire a icoanei. Nici nu are pretenția să spună că ceea ce face el este icoană, dar clar te trimite acolo! El găsește temele sculpturii în icoană, în sfinți, în stâlpnici, în martiri, în mucenici.

Lemnul predomină?

Un sculptor poate folosi orice fel de material, important este să-l folosească inteligent și să-și susțină ideatic folosirea lui. Are rost sau n-are rost? Lemnul în sculptură, mai ales dacă ai ales o artă de acest tip, cu tematică religioasă, este esențial. Lemnul Crucii, nu? Până la urmă, de acolo plecăm. Și Laurențiu Mogoșanu folosește lemnul în toate felurile, dar îl tratează foarte frust. Adică nu e un artist care migălește lemnul. Lucrează minimalist – apropo, revenim la minimalism – dar are sens. El sugerează acea materie pe cale de a se îndumnezei, după căderea ei. Și, atunci, materia aceasta nu e perfectă, e imperfectă. Această imperfecțiune a materiei e sugerată tocmai printr-un lemn tratat în felul acesta, minimalist, frust, fără estetică, practic. Nu este estetică acolo, dar se justifică.

Cum să folosim arta în urcușul nostru duhovnicesc, cum s-o prezentăm și s-o transmitem copiilor – îmbinată cu credința și cu dragul de Dumnezeu?

Eu zic că arta însăși, dacă este făcută cu credință, cu știință, cu bună-cuviință, poate fi o cale. Să nu uităm că artele, la începuturile lor, au fost cu toate mărturisitoare. Deci arta era inseparabilă de credință, de religie. De orice religie. Ea s-a îndepărtat de credință mai ales din perioada renascentistă până în zilele noastre, dar ăsta e rostul ei. Rostul e să-L mărturisească pe Dumnezeu, indiferent cum Îi spun lui Dumnezeu diferitele religii. Și aceasta este menirea artei. E foarte greu acum pentru un artist, mai ales dacă e ateu. El nici nu-și dă seama cui slujește și poate să greșească calea din cauza asta. Pentru că nu își dă seama că arta asta face: arta Îl mărturisește pe Dumnezeu, oricum ar fi ea. Nu numai arta liturgică, orice fel de artă. 

Există opere de artă care nu sunt neapărat pe tematica aceasta, a credinței, dar care prin trăirea artistului reușesc să transmită. 

Există foarte frumoase lucrări de artă contemporană, pictură, sculptură, grafică, de toate felurile care-ți dau o cale spre transcendență fără să găsești măcar un simbol religios în ele. Dar sunt atât de profund și de bine gândite, încât te trimit acolo, în zona aceea, și eu apreciez foarte mult și acest gen de artă. Da, ele reușesc să transmită ceva care vine de dincolo de lume sau ceva care te trimite într-o lume viitoare, în lumea aceea perfectă. Noi suntem pe o cale, dar artistul reușește să îți transmită ceva ce vine de acolo sau care duce acolo.

Ne putem folosi de expozițiile prezentate acum la Muzeul Mitropolitan pentru a înțelege, la adevărata valoare, arta creștină, arta contemporană, până la urmă, arta contemporană creștină?

Cu adevărat! Cei care vor ajunge aici au ce să vadă. Sunt mostre de artă contemporană de cea mai bună calitate. Mă gândesc la cei care poate-și doresc sau visează să devină artiști, cred că ar putea să vină să vadă expozițiile. Ar sesiza și niște lucruri foarte bune legate de meserie, și-ar putea face și o imagine asupra momentului. Pentru că orice expoziție contemporană îți oferă și o oglindă a momentului în care te afli și a etapei în care se află arta. În plus, este dialogul acesta cu spațiul, dialogul cu lucrările de artă sacră. Sunt multe motive pentru care să vină lumea să vadă aceste expoziții!