Omul care nu se întoarce la credinţă nu și-a regăsit firea. Omul care nu se întoarce la ai lui, la neamul lui, la naţiunea lui, nu şi-a regăsit firea. Ştim cu toţii că atunci când s-a plămădit firea românească tot atunci s-a propovăduit şi Evanghelia pe aceste meleaguri şi de-atunci suntem şi români şi creştini. Firea românească este cuminte, nobilă - nobleţe care se traduce prin omenie. Omenia şi credincioşia sunt cele două mijloace, coordonate morale, care ne ajută să ne întoarcem la firea noastră. Şi întorcându-ne la firea noastră, prin pocăinţă, prin spovedanie, ne vindecăm - cum spun Sfinţii Părinţi - de două păcate grele: al deznădejdii (deznădejdea pentru păcatele tinereţii se gustă din plin doar la bătrâneţe!) şi al invidiei „frăţeşti". Acest al doilea păcat se vindecă prin iubire. „Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt” (1 Corinteni 13, 2), spune Sfântul Apostol Pavel. Din dragoste suntem făcuţi de Dumnezeu şi de părinţii noştri trupeşti.

(Casian, Episcopul Dunării de Jos, Scara Căinței, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați 2003, p. 34)