La șapte zile după începerea Postului Nașterii Domnului, sărbătorim Intrarea în Biserică a Fecioarei Maria. Înțelepții noștri străbuni au numit ziua „ovidenie”, de la slavul введение, care ar însemna „a introduce”, „a facilita accesul cuiva”. Praznicul de la final de Brumar, alături de Nașterea Maicii Domnului de pe 8 septembrie și de cinstirea Sfântului ei Acoperământ de la 1 octombrie constituie troița de toamnă a sărbătorilor închinate Celei mai înalte decât Cerurile. Cultul Maicii Domnului în Biserica Ortodoxă, dar mai ales în tradiția românească, se vădește atât de puternic, arătat și prin amplasarea pe tot parcursul anului bisericesc a zilelor ei de prăznuire, tocmai ca să nu uităm nicio clipă că viața noastră curge tumultuos către cereștile locașuri, vegheată de Născătoarea de Dumnezeu. Se cuvine reținut faptul că din luna august, de la Schimbarea la Față, până la marele praznic al Nașterii Domnului, la finele lui decembrie, spațiul liturgic este „guvernat” de Împărăteasa cerului și a pământului prin sărbătorile deja amintite. Avem astfel, cred, cea mai lungă perioadă din anul liturgic fără vreo sărbătoare închinată Mântuitorului nostru. Cu toate acestea, Domnul este prezent în viața liturgică a Bisericii necontenit, căci și sărbătorile mariologice Îl au în centrul lor tot pe Hristos, întrupat din Fecioara Maria, căci ea a ajuns la culmea îndumnezeirii, născându-L pe Acesta.

Biserica o preacinstește pe Maica Domnului și toamna, fiindcă anotimpul ne amintește de culesul roadelor or, după spusele Sfinților Părinți, Fecioara Maria este „rodul” cel mai curat și frumos al Pământului oferit ca dar Cerului spre Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Preacurata Maria rămâne ofranda cea mai pură a omenirii prin care a venit în lume Hristos, ca prin jertfa Sa pe Cruce să ne împace desăvârșit cu Tatăl. Toamna, când se adună în hambare culturile pământului, umanitatea, prin rugătorii ei părinți, Ioachim și Ana, oferă acest „rod” preabogat Domnului, pentru ca acolo, în Templu, să se pregătească să „rodească” Viața. De aceea, la Crăciun nu putem vorbi de întruparea Mântuitorului fără a aminti întâi de templul Vechiului Legământ ca de o prefigurare a înomenirii lui Iisus Hristos. Înțelegem, așadar, că Fecioara Maria a trebuit să intre în Templu ca să fie inițiată în taina Sfintei Sfintelor deoarece, nu peste mult timp, ea însăși va deveni „biserică vie și sfințită” a prezenței lui Dumnezeu în lume, căci din ea Hristos, Cel veșnic de zile, a luat trup omenesc.

Cea aleasă din toate neamurile se pregătește în Templu tocmai în vederea acestui unic eveniment din istoria umanității: întâlnirea cu Mântuitorul Hristos. Ea iese din obișnuitul cotidian oferindu-și, cu toată disponibilitatea, ființa întreagă pentru a-L naște pe Cel mai presus de ființă. Nu există nicio mărturie că ducerea la Templu a firavei fecioare s-a făcut chiar în ziua de 21 noiembrie, la șapte zile, deci, de la începerea Postului Crăciunului. Se pare că Sfinții Părinți au ales această dată ca să ne amintească de ziua a șaptea a creației și de răgazul impus de Dumnezeu ca lege, prin profetul Său, Moise, menit să aducă primenirea fizică și spirituală a întregului cosmos. Cifra șapte, dintr-un astfel de punct de vedere, poate simboliza repaus, popas, dar ne și amintește de simbolul perfecțiunii, de cele șapte daruri ale Duhului Sfânt (Galateni 5, 22), de porunca psalmistului David de a-L lauda pe Dumnezeu de șapte ori într-o zi (Psalmul 118, 64); șapte sunt sfeșnicele cele de aur dinaintea Mântuitorului, după cum tot șapte, stelele din dreapta Sa (Apocalipsă 2, 1); șapte sunt bisericile la care a fost trimis Sfântul Ioan Evanghelistul să le scrie (Apocalipsă 1,11). Toate acestea ne fac să înțelegem că praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, așezat la șapte zile de la începerea postului, constituie un prim popas duhovnicesc din călătoria frumoasă către peștera Betleemului, îndemnându-ne să ne pregătim, prin cultivarea celor șapte daruri ale Duhului Sfânt, sporite haric prin lucrarea de sfințire a omului, pentru a deveni peșteră sfințită unde să Se nască duhovnicește Hristos, Pruncul Dumnezeiesc.

Însăși reprezentarea iconografică a sărbătorii Vovideniei ne îndeamnă la același lucru. Potrivit erminiei bizantine, icoana praznicală înfățișează cele trei părți ale templului din Ierusalim, tinda, Sfânta și Sfânta Sfintelor, corespunzătoare celor trei etape ale vieții duhovnicești – purificarea, iluminarea și unirea. Un alt element aparent nesemnificativ ne reține atenția din reprezentarea iconică a sărbătorii, și anume existența a trei trepte pe care le urcă Prunca Maria înainte de a fi primită de bătrânul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Cele trei trepte, spun unii tâlcuitori, sugerează împlinirea a trei făgăduințe: prima, cea făcută de bătrânii și rugătorii părinți Ioachim și Ana de a o închina Domnului pe copila lor, ca semn de mulțumire pentru ca le-au fost ascultate rugăciunile; a doua făgăduință făcută de Dumnezeu, prin proroci, că va alege o Fecioară ca să-I fie mamă; a treia, însăși Fecioara Maria, rod al făgăduinței omenești, dăruindu-se Domnului, spre a deveni Născătoare de Hristos, „Lumina lumii”(Ioan 8, 12).

De aceea, Vovidenia se vădește o sărbătoare a luminii, un praznic minunat! Intrarea în Biserică a Maicii Domnului rămâne un preafrumos ospăț ceresc ce ne hrănește cu iubirea lui Dumnezeu dăruită prin Prunca cea mai aleasă a umanității – cea care, prin viețuire aproape nepământeană, s-a asemuit atât de mult cu Dumnezeu prin rugăciune și curăţie, încât Unul din Treime, Cuvântul lui Dumnezeu, a hotărât să semene cu ea la trup, luând înfățișare omenească din sângiuirile sale. De aceea, la mărețul praznic plin de lumină și bucurie, să cântăm așa: „Astăzi înainte-însemnarea bunăvoinței lui Dumnezeu și propovăduirea mântuirii oamenilor, în Templul lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată și pe Hristos tuturor mai înainte Îl vestește. Acesteia și noi cu mare glas să-i strigăm: Bucură-te, plinirea rânduielii Ziditorului!”.