Termenul „minte” are multe înţelesuri în tradiţia biblico-patristică. Mintea este echivalată cu sufletul, fiind în acelaşi timp şi energie a acestuia. Întocmai sufletului, ea este creată după chipul lui Dumnezeu - şi, întocmai ca şi el, este alcătuită din esenţă şi energie. De asemenea, precum în Dumnezeu esenţa şi energiile sunt despărţite în mod nedespărţit, tot astfel şi în minte. Acesta este motivul pentru care în unele locuri Sfinţii Părinţi caracterizează mintea drept esenţă, adică inimă (caz în care mintea este echivalată cu inima), iar în altele, drept energie, imagini raţionale sau concepte echivalate cu atenţia cea subtilă, care, în loc să se întoarcă spre inimă, se revarsă în afară prin simţuri. În general însă, prin „minte" Sfinţii Părinţi înţeleg „inimă" sau „suflet", fără a exclude celelalte elemente pe care le-am menţionat deja.

Pierzând legătura cu această tradiţie patristică, mulţi dintre noi identifică mintea cu raţiunea. Nici măcar nu concepem că, în afara raţiunii, mai pot exista şi alte puteri de o importanţă mult mai mare: mintea şi inima. Întreaga noastră civilizaţie este o civilizaţie lipsită de inimă, lipsită de suflet - şi de aceea omul înţelege doar ce poartă în inima sa. Inima ni s-a îmbolnăvit de patimi, mintea ni s-a întunecat, iar noi nici măcar nu le mai percepem existenţa. Iată de ce am considerat necesară o astfel de clarificare. Cei ce au pe Duhul Sfânt înlăuntrul lor, cei ce sunt în duhul Revelaţiei, nu au trebuinţă de astfel de clarificări, întrucât cunosc din proprie experienţă prezenţa şi activitatea minţii şi a inimii.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 142-143)