Pe când cei care se căiesc numai de frica morţii, au întristare înşelătoare. Unii ca aceştia, când văd că a trecut primejdia, părăsesc pocăinţa. Atunci îi vezi că se schimbă numaidecât, uită întristarea cea pentru păcate şi de multe ori se căiesc pentru că s-au pocăit. Iar dacă din întâmplare au apucat să spună la cineva o parte din păcate, atunci se feresc de persoana aceea ca şi cum ar avea o boală molipsitoare. Ba uneori se poartă cu duşmănie faţă de persoana care i-a îndemnat la pocăinţă. Pentru că a trecut primejdia, ei nu mai au frica de moarte, încep iarăşi duşmăniile vechi, pe care le-au curmat la vreme de primejdie şi lucrează iar fărădelegea. Aceasta este întristarea cea mincinoasă, care izvoreşte din multă ambiţie, iar nu din frica lui Dumnezeu. „Întristarea cea după Dumnezeu naşte pocăinţă neschimbăcioasă” (după cuvântul apostolesc), iar întristarea care vine numai la vreme de primejdie, nu este semn de pocăinţă, ci este o întristare falsă sau lumească (cum o numeşte Sfântul Apostol Pavel), iar această întristare aduce moarte. Aşa a fost întristarea împăratului Saul şi a lui Ahab, care nu le-a folosit la nimic.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine... , Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 336)