IPS Ierótheos Vlachos: Coronavirusul ne-a smerit pe toți

Coronavirusul ne-a smerit pe toți, ne-a dezorganizat societatea, ne-a scos din agitata noastră „bunăstare”, din mulţumirea noastră de sine, din activismul nostru și din spoiala credinței noastre. Totodată, a smerit și aroganța unor oameni de știință și a unor politicieni. Fiecare dintre noi, închis în propria chilie, se gândește, „filosofează”, se roagă, își umple timpul în mod creativ și face planuri. Unii se sufocă în micile spații în care locuiesc, reflectând la ceea ce era „înainte” și la cele ce vor fi „după” coronavirus.

În acest context, „pătimind împreună cu poporul lui Dumnezeu”, aș vrea să exprim câteva gânduri, pe care le-aș numi „fructe uscate” ale epocii coronavirusului, pe care le ofer cu dragoste fraților mei, care sunt încercați în felurite moduri.

1. Economia și sănătatea

Statul încearcă cu responsabilitate să păstreze în condiții ostile un echilibru între salvarea economiei și protejarea sănătății fizice a cetățenilor. O societate bazată pe economie și sănătate fizică este dificil de menținut în echilibru.

Dacă se permite circulația liberă a cetățenilor pentru a menține economia activă, se va exercita presiune asupra sistemului național de sănătate și va fi pusă în pericol viața cetățenilor. Iar dacă Statul își concentrează atenția asupra sănătății trupești a cetățenilor și asupra sistemului național de sănătate, atunci va fi distrusă economia.

Astfel, cu ajutorul „specialiștilor”, încearcă să ghideze oamenii, care sunt obișnuiți însă să lucreze, să se distreze până după miezul nopții, să iasă din casă și din cadrul familiei, să iasă din „casa tatălui”, după cuvântul evanghelic.

Este cu adevărat dificilă această lucrare de păstrare a echilibrului între anumite date existente și este nevoie de multe cunoștințe, calm și multă înțelegere din partea noastră, a tuturor.

2. Război și pace

Este cunoscut romanul lui Lev Tolstoi „Război și pace”, care descrie coexistența acestor două situații și alternanța lor. Descriind stările de război și de pace, Tolstoi formulează întrebări cheie, cum ar fi ce este războiul și ce este pacea, care este obiectul istoriei, care este specificul fiecărei epoci istorice, de ce se luptă omul și multe altele.

Tolstoi filosofează literar și scrie literar și filosofic, descriind mari puteri istorice, cum sunt Franța lui Napoleon și Rusia țaristă, în timp de război și de pace. Se pare însă că războiul se îmbină cu pacea, iar pacea poate fi trăită și în vreme de război. Pacea este masca veselă a războiului, iar războiul este „fața” tragică a păcii!

Astfel de probleme au fost atinse de filosofia antică presocratică, în special de Heraclit, care a vorbit de perspectiva antitetică a unuia și aceluiași lucru, dar și de unitatea generală, în ciuda variabilității aparente; a vorbit de interdependența contrariilor, despre faptul că „boala creează sănătatea”, deoarece boala ne face să vedem sănătatea „ca pe ceva plăcut și bun”, precum și despre succesiunea lucrurilor. El a vorbit despre „devenire” și despre război ca „tată și rege al tuturor lucrurilor”, dar și despre Logosul, care este legea Universului, principiul suprem care guverneazã devenirea lumii.

Astfel, războiul nu este opusul păcii și pacea nu este opusul războiului, ci ambele coexistă, astfel că „logosul universal”, care cuprinde totul, descoperă profunda „armonie dintre chibzuința omului și ordinea rațională din univers”.

În această perioadă, a pandemiei de coronavirus, m-am gândit la toate acestea, pentru că vedem acest mare război sanitar, care se duce în primul rând în spitale, unde suferința umană se manifestă din plin și unde personalul spitalelor se luptă cu acest inamic nevăzut, care nu cunoaște granițe, platοuri maritime cοntinentale, spații aeriene [trimitere la conflictele recente ale Greciei cu Turcia] și care nu se răspândește doar în aer, ci distruge mai ales celulele bolnavilor, ca un pirat al aerului, și până și organele acestora. Ceea ce se observă pe câmpurile de luptă, lupte, morți, boli, foamete, are loc acum mai ales în spitale, generalii și soldații fiind tot personalul spitalelor, care luptă împreună cu cei bolnavi împotriva acestui inamic nevăzut.

Acest război se desfășoară, de asemenea, în case, prin izolare în locuințe înguste și prin restricționarea deplasărilor, dar și în societate, prin închiderea magazinelor și prin șomaj.

Cu toate acestea, potrivit legii „interdependenței contrariilor”, poate domina și pacea atunci când omul are un echilibru interior, sufletesc și duhovnicesc, care se exprimă prin credință în Dumnezeu, rugăciune, dragoste, jertfă de sine, nădejde, maturitate și plinătate.

În acest război poți simți pace interioară, dar și în pacea exterioară poți trăi cu intensitate războiul interior.

3. Două situații extreme

Fiecare greutate, fiecare ispită ne face cunoscută o problemă a noastră interioară. La fel și în cazul pandemiei pe care o traversăm, a dezvăluit slăbiciunile societății noastre și ale oamenilor care o alcătuiesc, apărând două situații extreme.

Unii susțin că doar știința medicală ne va ajuta să rezolvăm această problemă. Bineînțeles, știință medicală constituie un mare bine, oferă multe, nimeni nu se poate îndoi de asta. Dar nu e singura. Știința medicală se luptă cu moartea, dar în cele din urmă nu o poate învinge, în cele din urmă va fi învinsă de ea.

Din păcate, astăzi mulți văd știința medicală prin prisma a trei principii edificatoare. Unul este acela că „viața biologică este cel mai înalt bun”. Există însă și alte lucruri bune, cum este, de pildă, altruismul, să îți sacrifici propria viață. Altul este „considerarea omului drept o mașină vie”. Iar al treilea este „deificarea cunoștințelor științifice”.

Cu toate acestea, filosofia existențială a arătat că dincolo de cele ce se văd există și cele ce nu se văd.

Oamenii din această categorie trâmbiţează pe toate tonurile posibile că „trebuie să facem ceea ce spun specialiștii” și se referă prin acest termen la specialiștii în boli infecțioase, la epidemiologi. Desigur, pe toți îi cinstim și mai ales în pandemia aceasta, prezența lor este prețioasă și opinia lor trebuie ascultată. Mai există însă și alți specialiști, psihologii, sociologii, oamenii de știință din toate specialitățile, teologii, clericii. Vreau să spun că nu ar trebui să vedem pandemia doar prin ochii celor care se ocupă de sănătatea corpului, ci și prin ai celor care se ocupă de sănătatea sufletească a omului, deoarece omul nu este doar o „mașină cu suflet”.

Alții spun că numai Dumnezeu ne va ajuta. Desigur, Dumnezeu intervine în viețile noastre și face minuni pentru cei care cred cu adevărat și nu pentru cei care cred într-un mod magic! Dar Dumnezeu lucrează și prin medici și atunci când aceștia nu sunt în măsură să ajute, El îi ajută pe cei care cred, lucrează prin mijlocirea medicamentelor, a alimentelor, doar „rațiunile făpturilor” se află pretutindeni. Dumnezeu nu refuză alegerea omului.

Este nevoie de conlucrare între credință și știință. Această conlucrare poartă numele de sinergie. Nu este posibil ca în numele științei să negăm credința, nici ca în numele credinței să negăm știința. Nu trebuie nicicum să ne întoarcem în Evul Mediu, în care teologia scolastică occidentală a intrat în conflict cu știința care își făcea pe atunci apariția în Occident.

Sfântul Ioan Damaschin face o distincție. Una sunt „cele care depind de noi” și alta „cele care nu depind de noi”, ci de Dumnezeu. Și sfinții folosesc știința  medicală și apoi se lasă în seama lui Dumnezeu.

Cred că cei care se disting prin abordarea „unidimensională” a problemelor umane sunt foarte periculoși. De aceea,  în această perioadă avem nevoie de oameni echilibrați, care să se miște între cele două extreme.

4. Modul de abordare a coronavirusului

Continuarea celor de mai sus este că oamenii se comportă în funcție de modul în care au fost educați și crescuți. Toate aspectele vieții umane sunt roadele educației, chiar și ale educației teologice și bisericești. Acest lucru este valabil și în privința modului în care este abordată problema coronavirusului.

Unii se disting prin frica pe care o simt în fața morții. Este un sentiment teribil să vezi moartea venind. Toate se prăbușesc, vise, aspiraţii, reușite. Omul devine cea mai slabă făptură.

Apare ceva la care nu s-a gândit niciodată. Toată educația modernă presupune că îi va face pe oameni nemuritori pe pământ; tremură în fața morții, cu toate că Platon vedea în filosofie un „studiu al morții”.

Acești oameni, care nu văd viața dincolo de moarte, cad în depresie. Dimpotrivă, creștinul care crede consideră moartea ca fiind trecerea către Biserica Cerească și întâlnirea cu Hristos, cu Maica Domnului și cu sfinții.

Unii se disting printr-o „bravadă narcisistă”. Nu le pasă de pericolele existente, de a-și sfârși viața în mod martiric, printr-o cumplită sufocare, pentru că se zeifică pe ei înșiși, zeifică puterile, darurile pe care le au. Aceasta este o stare psihopatologică. Pare că acești oameni poartă un monolog cu ei înșiși.

Mai sunt și alții care trăiesc ambele stări. Este așa-numita tulburare bipolară, ceea ce înseamnă că trăiesc cu alternări permanente între episoade depresive și maniacale, și aceștia se află într-o situație și mai rea.

Este important deci să vedem cum putem aborda aspectele legate de virus. I s-au dat diferite nume acestui virus. I s-a zis coronavirus fiindcă la suprafața sa apar niște excrescențe ca o coroană. I s-a spus și covid-19. Un părinte din Sfântul Munte mi-a spus că monahii atoniți i-au zis „virusul isihast”. De ce? Din pricina efectelor pe care le creează.

Rămânem izolați, în autoizolare, autoîngrădire. Acest lucru ne conduce spre lăuntrul nostru. Verbalismul și activismul ne împrăștie atenția, o orientează spre exterior, activitățile continue ne fac să uităm problemele interioare, existențiale, de viață și de moarte, legate de întrebările despre sensul vieții și al morții, cine suntem, care este scopul vieții noastre. Avem un monolog tragic cu noi înșine și acum ni se oferă posibilitatea de a purta un dialog izbăvitor cu Dumnezeu și cu oamenii din preajma noastră.

Astfel, ne vedem familia, îi înțelegem valoarea, medităm, ne rugăm, realizăm o introspecție, intrăm în „cămara” noastră, cum spune Hristos, în inimile noastre, vedem că viața biologică nu are o valoare absolută. Și acest lucru este de mare folos, fiindcă „mintea care se depărtează de Dumnezeu ajunge fie demonică, fie animalică”. Mintea revine în cadrul ei vital. Ne vedem greșelile și perspectiva. 

Și apoi, după toate acestea, ne lăsăm în seama providenței lui Dumnezeu și în mâinile medicilor și ale personalului medical, de vreme ce nu suntem nemuritori pe pământ. Într-adevăr, nesăbuit este cel care „nu cunoaște că durata vieții sale este dată numai de către Dumnezeu și nu el însuși este cel care își determină viața” (Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Ohridei).

 5. Psihologia existențială și filosofia existențială

Ca reacție față de iluminism, care identifica existența cu funcțiile creierului, în spațiul occidental a fost dezvoltată psihologia existențială și apoi filosofia existențială.

Exponent al psihologiei existențiale este Victor Frankl, un ucenic al lui Freud, care, descriind situațiile tragice în care se află omul, consideră că omul este prin natura sa o ființă tragică, dar măreția lui constă în modul în care abordează evenimentele tragice. În mod repetat, în scrierile sale, vorbește despre triada tragică vină, durere și moarte.

Acestea sunt trei evenimente tragice majore pentru om, cu care trebuie să se confrunte în viață și pe care medicul său nu trebuie să i le ascundă. Omul nu poate evita această triadă tragică, pentru că aceasta este întreaga sa viață, adică este legată de existența sa. Ba chiar, încercarea de a nega aceste evenimente existențiale constituie o nevroză a epocii noastre, după cum scrie el: „Cu cât nevroticul încearcă mai mult să le nege, cu atât mai mult se va complica cu o durere în plus”.

În însemnata sa carte „Omul în căutarea sensului vieții”, în care descrie experiența sa din lagărele de concentrare naziste de la Auschwitz și Dachau, unde a fost închis timp de trei ani, scrie, printre altele, că pe unii dintre camarazii săi i-a văzut comportându-se ca niște bestii, iar pe alții ca niște sfinți. La un moment dat, descrie faptul că, în jacheta unui om care tocmai intrase în camerele de gazare, a găsit o rugăciune pe care un evreu trebuie să o adreseze zilnic lui Dumnezeu.

Și scrie în mod sugestiv: „Ce este deci omul? Întrebăm din nou. Este o făptură care decide întotdeauna ce este. Una care posedă, deopotrivă, capacitatea de a se coborî la nivelul unui animal sau de a urca pe treptele sfințeniei. Omul este cel care a descoperit camerele de gazare, dar tot el este cel care a intrat în aceste camere cu capul sus și având pe buze „Tatăl nostru” sau rugăciunea iudaică dinaintea morții”.

În cartea sa, „Plânsul lui Nietzsche”, Irvin Yalom, care este un reprezentant al psihologiei existențiale și al psihanalizei existențiale, încearcă și reușește să lege psihologia existențială a lui Victor Frankl de filosofia existențială a lui Nietzsche, ca încercare de căutare a sensului vieții.

Face acest lucru prin intermediul întâlnirii, care în realitate nu a avut loc niciodată, dar a fost creată de Yalom, între Breuer, profesorul lui Freud, și Nietzsche. În discuția cu caracter tehnic, care are loc între ei, fiecare încearcă să profite de opiniile celuilalt, ceea ce arată că reprezentarea raționalistă a vieții și uniformizarea ei anihilează omul ca existență care caută sensul vieții; omul vrea să găsească sensul plăcerii și al durerii, dar și sensul vieții și al morții.

Aceste teribile probleme existențiale apar în cazurile în care omul își pierde punctele de sprijin exterioare și se confruntă cu el însuși.

Filosoful german Heidegger vorbește despre două moduri de viață, „modul de existență cotidian” și „modul de existență ontologic”. Cu referire la aceste două moduri de viață, Yalom scrie că în „modul de existență cotidian” suntem preocupați și distrași de lucrurile care ne înconjoară și „suntem plini de admirație față de prezența lucrurilor în lume”. Iar în „modul de existență ontologic”, atenția noastră se concentrează asupra propriei noastre existențe, și nu asupra lucrurilor.

De aceea filosofii vorbesc despre „experiențe-limită” care ne „zdruncină” pentru a ieși „din cotidian” și a ne concentra atenția asupra înseși „existenței” noastre. Dintre aceste „experiențe-limită”, „cea mai puternică” este aceea de „a te confrunta cu propria ta moarte”.

Astfel de „experiențe-limită”, care schimbă perspectiva vieții noastre, sunt și doliul, „meditarea la moartea altcuiva”. În fapt, când ne confruntăm cu moartea celuilalt, ne confruntăm cu propria noastră moarte, iar acest lucru provoacă suferință.

Toate acestea ne arată marea valoare a teologiei ortodoxe ca asceză, ca viață a Sfintelor Taine și trăire isihastă, care ne învață să abordăm lucrurile în profunzimea lor și să ne distanțăm de perceperea superficială a evenimentelor tragice, să intrăm în contact cu Dumnezeu și cu frații noștri, și nu doar să prelungim viața, ci să depășim moartea în Hristos. Aceasta este adevărata nădejde.

6. Instituție sfântă și harismă

Biserica este Trupul lui Hristos și comuniune a îndumnezeirii. Este o comuniune harismatică, care este legată de Cincizecime.

Întrucât de-a lungul timpului au apărut diverse probleme de ordin administrativ, Sinoadele Locale și Ecumenice au stabilit modul de administrare a Bisericii. S-a dezvoltat astfel instituția sacră a Bisericii, în cadrul căreia trăiesc adevărații purtători de daruri duhovnicești, iar Duhul Sfânt „alcătuieşte toată rânduiala Bisericii”, ceea ce înseamnă că instituția sacră a Bisericii este strâns legată de darurile pe care le au membrii ei, daruri pe care le descrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni.

Într-o însemnată carte dedicată temei harismă și instituție, profesorul de Dogmatică Vasilios Țingos, de la Facultatea de Teologice din Tesalonic, a urmărit acest aspect în viața și în învățătura Sfântului Ioan Gură de Aur, care a trăit într-o perioadă critică, în care între harismă și instituție existau într-adevăr confuzie și competitivitate, iar el a încercat să le mențină unite.

La Părinții Bisericii se observă, după cum scrie autorul, o relație „armonioasă, indisolubilă și organică între harisme și instituții, precum și în dimensiunea instituțională și harismatică a Bisericii”.

Este grăitor faptul că Sfântul Ioan Gură de Aur și după condamnarea sa nedreaptă de către Sinodul de la Stejar „le recomanda ierarhilor, clerului și mirenilor, care l-au sprijinit, să se supună și să accepte deciziile Sinodului, în ciuda faptului că acestea au fost în mod vădit nedrepte în privința sa. Fiind un păstor adevărat, el era preocupat de o singură problemă, să îi păzească pe credincioși de schismă și de dezbinare. „Rugați-vă, fraților, și de Îl iubiți pe Hristos, să nu părăsească niciunul dintre voi Biserica sa din pricina mea!”. Își îndeamnă prietenii în mod repetat: „Bisericile voastre  să nu le lăsați!”.

Astfel, potrivit profesorului Vasilios Țingos, „legătura și coexistența instituției și a harismei înseamnă că, în viața comunității euharistice, nu se poate concepe, nu se poate dezvolta și nici nu poate funcționa o instituție independentă de harismele membrilor săi, și bineînțeles, nici nu este încuviinţată vreo expresie harismatică fără aspectul ei instituțional.

Desigur, din când în când și în epoca noastră au loc autonomizări, supraestimări. Unii supraestimează instituția externă, modul de administrare al acesteia, iar alții supraestimează diferitele harisme ale membrilor Bisericii.

Nu poate exista însă o instituție adevărată a Bisericii, subapreciind harismaticii și nici nu pot exista harismatici care subapreciază instituția Bisericii. În numele instituției nu respingem harismele membrilor, atunci când acestea funcționează normal, nici în numele harismelor nu respingem instituția Bisericii. Dacă există unii care resping una dintre ele, aceștia trăiesc secular. Desigur, unele excepții confirmă regula.

Trebuie să luptăm în mod necontenit pentru unitatea dintre instituția sfântă a Bisericii și harismele membrilor acesteia, așa cum minunat o prezintă Sfântul Dionisie Areopagitul în lucrarea sa „Despre ierarhia Bisericii” și nu pentru scindarea lor. Acesta este cunoscutul „cuget al Bisericii”, care depășește organizarea instituțională a Vaticanului și autonomia diferitelor grupări protestante.

În perioade de confuzie și criză, rămânem smeriți în instituția sacră a Bisericii, rugându-ne lui Dumnezeu pentru depășirea crizelor.

7. Sfânta Împărtășanie

Deseori diverși „formatori de opinie” vorbesc despre Taina Dumnezeieștii Împărtășanii cu superficialitate, într-un manieră sociologică. Și cu toate că li s-a spus de către „specialiști” că Taina Sfintei Împărtășanii reprezintă o realitate de natură teologică și că Organizația Mondială a Sănătății a afirmat că virusul nu se transmite prin înghițire, ci prin inspirare, aceștia insistă și continuă să întrebe dacă virusul se transmite prin Sfânta Împărtășanie.

Au o obsesie nevrotică cu această problemă, deși nu au rezolvat alte probleme majore legate de această pandemie și care privesc starea generală a societății și sistemul național de sănătate.

Fiindcă avem toată îndreptățirea să ne exprimăm în acest sens și o experiență de douăzeci de secole, subliniem în toate modurile posibile că Taina Sfintei Euharistii este pentru Biserică o „linie roșie”, dar aș dori să reamintesc un tropar pe care îl cântăm atunci când ne împărtășim cu Trupul și cu Sângele lui Hristos:

„Cinei Tale celei de taină, astăzi, Fiul lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, nici sărutare îţi voi da ca Iuda; ci ca tâlharul, mărturisindu‑mă, strig Ţie: pomeneşte‑mă, Doamne, întru împărăţia Ta!”.

Acest tropar constituie răspunsul cel mai potrivit pentru toți cei preocupați de acest aspect. Cina este o „taină”, se manifestă dincolo de limitele rațiunii, ține prin excelență de experiență și despre ea pot vorbi „specialiștii”, adică membrii vii ai Bisericii și sfinții.

Este o „taină” pe care nu o vom analiza cu argumente raționale pentru „vrăjmaşii” lui Dumnezeu, care caută să o exploreze prin raționamente, dar în adânc ascund necredință și ateism.

Poate că pentru aceștia cel mai bun răspuns este atitudinea lui Hristos în fața lui Irod, adică tăcerea plină de măreție. Dar chiar și noi, cei credincioși, care ne apropiem de această taină, trebuie să avem grijă să nu dăm sărutare de trădare ca Iuda în momentul arestării lui Hristos.

De această mare taină se poate apropia cineva numai prin mărturisirea tâlharului, care L-a cunoscut pe Dumnezeu pe cruce, spunând că Hristos este împăratul slavei, și s-a pocăit.

Dincolo de sensul teologic al acestei cântări, care arată abordarea „antilogică” și specificul mărturiei noastre înaintea vrăjmașilor lui Hristos, potrivit cuvintelor lui Hristos „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor” (Mat. 7, 6), cred că actul liturgic în sine oferă un răspuns suficient în acest sens.

Într-un moment foarte esențial al Sfintei Liturghii, clericul înalță sfânta pâine, adică Trupul lui Hristos, și exclamă în auzul tuturor: „Sfintele, sfinților!”.

Prin acest act, el spune că cele ce ține în mâinile sale sunt sfinte și se dau doar sfinților, iar poporul credincios răspunde: „Unul sfânt, unul Domn: Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl”.

În cele din urmă, sfinți sunt și cei care cred în Hristos, care păzesc poruncile Lui și trăiesc în pocăință, adică cei pe care preotul îi cheamă prin cuvintele: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!”.

Aceștia cunosc taina, aceștia sunt prieteni ai lui Hristos, aceștia împlinesc condițiile de a se împărtăși cu Trupul și cu Sângelui lui Hristos. Ceilalți, care judecă lucrurile rațional și se îndreaptă nepregătiți spre această mare taină, sunt „dușmani ai Crucii lui Hristos” (Filip 3, 18).

Acestea sunt cele șapte „fructe uscate” ale epocii coronavirusului, care sunt oferite împreună cu puțin vin teologic spre reflecție și cu rugămintea de a rămâne în rugăciune.

(Traducere din limba greacă de Emanuel Dumitru / Sursa: www.romfea.gr)

De la același autor

Ultimele din categorie