Din darul și binecuvântarea Preabunului Dumnezeu, am ajuns şi în acest an la slăvitul şi luminosul Praznic al Învierii! Suntem cu toţii iarăşi împreună în această „sfinţită cu adevărat şi mult prăznuită noapte de mântuire”. Purtăm făclii luminoase în mâini şi proclamăm cu glas plin de bucurie adevărul fundamental al credinţei noastre: „Hristos a înviat!”, iar împreună cu răspunsul nostru: „Adevărat a înviat!”, facem în această atmosferă de bucurie cea mai simplă şi frumoasă mărturisire de credinţă. Ştim şi simţim acum, mai mult ca oricând, în adâncul sufletului că doar Învierea Domnului dă sens vieţii noastre, că prin ea toate darurile lui Dumnezeu au ajuns la noi, căci, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „dacă Hristos nu a înviat, zadarnică ar fi credinţa noastră” (I Cor. 15, 17). Darurile Învierii le cunoaștem prin experienţa vie şi personală a dragostei lui Dumnezeu împărtășite prin slujbele Bisericii. Aici, prin toată frumuseţea cântărilor şi a imnelor, prin întregul ceremonial liturgic, adevărurile fundamentale ale credinţei noastre devin parte din fiinţa noastră. Prin Taina Bisericii, ne bucurăm negrăit pentru că dragostea mântuitoare a Tatălui ceresc s-a revărsat peste noi prin Jertfa și Învierea Mântuitorului Hristos, Care ne-a izbăvit de robia păcatului, a diavolului şi a morţii. Toate învăţăturile credinţei noastre devin pentru noi realităţi vii şi netrecătoare în această ambianță caldă şi plină de dragoste mântuitoare a lui Hristos. Ce iubire nemărginită și ce smerenie negrăită a arătat Dumnezeu pentru noi, oamenii! Din iubire desăvârșită față de Tatăl, Fiul Se întrupează, Se coboară la nivelul nostru și primește să moară pentru noi, să Se jertfească, să învieze din morți şi să ne trimită pe Sfântul Duh, Mângâietorul, Care lucrează în Biserică mântuirea oamenilor.

Dumnezeu, în iubirea Sa infinită şi de nepătruns, nu a vrut să ne lase pe noi, care ne depărtaserăm de El, Izvorul vieţii şi al nemuririi, să sfârşim în moarte, într-o existenţă fără sens, a patimilor egoiste, prin care întoarcem spre noi toate darurile vieţii primite de la Creatorul nostru, şi nu spre Dumnezeu.

De aceea, El însuşi, Creatorul a toate, S-a coborât la noi pentru a schimba definitiv acest destin tragic al nostru. El a venit şi Și-a asumat această fire a noastră slăbită prin păcat, dar şi-a asumat şi consecinţa cea mai gravă a neascultării: moartea. Şi în aceasta se vede dragostea nemărginită a Fiului lui Dumnezeu pentru noi: acceptă moartea, ca plată pentru păcatele noastre, dar, pentru că o face în mod liber, din ascultare desăvârșită faţă de Părintele ceresc şi din iubire nemărginită pentru noi, schimbă sensul morții şi face din ea un mijloc de a-Și arăta şi ca om dragostea şi ascultarea filială faţă de Tatăl şi de a întări astfel firea noastră, sădind din nou în ea dorinţa de a se preda întreagă lui Dumnezeu (Pr. Dumitru Stăniloae, „Chipul nemuritor al lui Dumnezeu”, Craiova, 1987, p. 354). Prin pătimirile Sale cele pline de dragoste și ascultare, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a „mişcat” iubirea Părintelui ceresc, Care i-a adus şi învierea, ca lumina vieţii noi îndumnezeite, pe care ne-o dăruiește și nouă. Cel care se predă din iubire întreg unei persoane trezeşte în ea aceeaşi iubire şi dăruire de viaţă. Aceasta este taina Învierii: Fiul lui Dumnezeu Şi-a dăruit pentru noi viaţa Sa şi ca om Tatălui, pentru a o primi de la Părintele ceresc înapoi înnoită, plină de toate darurile iubirii dumnezeieşti, şi astfel a ne-o dărui mai departe nouă prin Sfintele Taine în viaţa Bisericii.

Troparul Învierii exprimă într-un mod atât de simplu şi convingător această mare taină a iubirii lui Dumnezeu: prin moarte, Hristos biruiește moartea. Această margine a existenţei devine pentru noi prilej fericit de „scufundare încrezătoare în viaţa şi puterea lui Dumnezeu, care intervine acolo şi atunci când omul se predă cu totul Lui”. Doar aşa poate exista înviere, înţeleasă ca un dialog veşnic de iubire între om şi Dumnezeu, doar aşa, toate îşi găsesc pacea în Dumnezeu, căci: „…în Hristos ca om a binevoit Dumnezeu să locuiască toată plinătatea dumnezeirii, şi prin El toate să le împace cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El în sângele crucii Lui” (Col. 1, 19-20), după cum spune Sfântul Apostol Pavel.

Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Înviat din morți, este pacea noastră, este Pacea desăvârșită, întrupată. Dăruindu-ni-se ca pace adevărată, El ne-a împăcat şi pe noi cu Dumnezeu, între noi şi în noi înşine. El este Pacea noastră prin faptul că este iubirea îndreptată, prin jertfă, în modul cel mai deplin spre Dumnezeu şi spre noi, dar este şi Izvorul păcii noastre, căci din El ne vine toată puterea de a ne jertfi unul pentru altul şi toţi împreună lui Dumnezeu. Unirea şi pacea dintre noi nu pot exista decât dacă facem şi noi ce a făcut El, din puterea pe care ne-o dă El, acum în viaţa Bisericii. Ne cere şi acum, prin glasul Evangheliei să ne smerim şi să fim blânzi ca El, să fie pace între noi, dar ne dă şi puterea necesară spre aceasta prin Sfintele Taine şi prin viaţa Bisericii. Ne cere în acelaşi timp să luăm jugul Lui asupra noastră, să ne ducem crucea, căci acesta e jugul smereniei şi blândeţii Lui, pe care El vrea să îl ducă împreună cu noi, dăruindu-ne puterea Învierii Lui. De aceea, nu este „jug” mai responsabil decât jugul smereniei şi al blândeţii Lui, oferite nouă ca pilde.

Să fim următori Lui în smerenie, ascultare și dragoste, eliberându-ne de patimile egoiste. Să întoarcem lui Dumnezeu toate darurile primite de la El, să dăruim toată viaţa noastră Celui care ne-a zidit pe noi. Dragostea Lui pentru noi o arată nu doar în purtarea împreună a suferinţelor noastre, dar mai ales în faptul că orice încercare şi orice neputinţă venite peste noi din cauza păcatelor noastre, El, cu puterea Învierii Lui, o întoarce în folosul nostru şi o face mijloc de întărire, de înnoire, curăţire şi sfinţire a firii noastre.

Pacea, viaţa noastră

Hristos Cel Înviat din morți ne cheamă în Sfânta Sa Biserică să prăznuim cu toții acest Paşti veşnic, această „pesah – trecere” continuă de la cele ale lumii acesteia la cele ale veşniciei. Împreună cu El în Biserică învăţăm mereu că, doar trăind pentru Dumnezeu şi dăruindu-ne Lui cu totul, ne putem ridica peste provocările tentante şi amăgitoare ale plăcerilor lumii şi putem avea pace în noi înșine și între noi.

Nimic nu este mai de preţ decât pacea. Dacă este pace în familie, în societate, în toate mediile în care trăim, atunci şi viaţa noastră poate fi trăită în toată profunzimea ei. Diavolul însă, cel care dezbină și învrăjbește pe oameni, urăşte această stare de fericire a omului şi vine şi seamănă discordia, certurile, invidiile, bârfele, clevetirile între noi. Meşteşugirile lui nu ne sunt necunoscute nouă, iar prin venirea Mântuitorului la noi şi prin puterea Învierii lăsate Bisericii Sale noi avem remedii de vindecare pentru orice rană pricinuită nouă de cel rău. Atât ne cere nouă Preabunul nostru Stăpân: să le primim toate câte ni se întâmplă ca din mâna Lui şi să ne încredem cu totul doar în puterea Lui, care va interveni întotdeauna acolo unde, prin răbdare şi stăruinţă, prin post şi rugăciune, va fi implorată iubirea Lui către noi.

La fiecare Sfântă Liturghie mărturisim că pacea este însăşi viaţa noastră de aici şi viaţa viitoare. Toate rugăciunile Bisericii vorbesc despre pace ca fiind însăşi Împărăţia lui Dumnezeu, iar pacea pentru care ne rugăm este pacea noastră de patimi, care sfâşie unitatea din noi şi dintre noi, dar şi pacea între oameni şi popoare. Doar aşa ne putem pregăti de aici să fim părtaşi ai Împărăţiei Cerurilor, ca împărăţie a desăvârşitei armonii în noi, între noi şi între noi şi Dumnezeu.

Fără Sfânta Liturghie şi fără participarea noastră cât mai deasă la ea nu poate fi pace între noi. Doar prin Liturghie, jertfa lui Hristos devine şi jertfa noastră şi Duhul cel bun al păcii se sălăşluieşte în sufletele noastre. Să ne străduim să venim mereu şi cu bună pregătire să ne adăpăm din viaţa cea nouă a Fiului lui Dumnezeu şi să ne umplem tot mai mult de darurile bogate ale dragostei Sale, sădind astfel pacea şi buna înţelegere între noi.

Aceasta este noaptea şi ziua Învierii Domnului, – ziua veşnică pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim în ea, ziua în care ne îndulcim de dragostea şi pacea pe care ni le-a dat nouă Preabunul nostru Stăpân.

Bucuria noastră să nu o lăsăm să fie umbrită de nimic, căci ea este nădejdea noastră cea mai mare. Toate greutăţile le vom birui prin Hristos cel Viu, Care este Hrana noastră veşnică, întru Care ne întărim. Cu fiecare cântare pascală şi cu fiecare salut pascal: „Hristos a Înviat!”, adeverim, mărturisim şi trăim marele Lui cuvânt dumnezeiesc: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). În această biruinţă credem că vom trece peste toate încercările vieţii acesteia, vom dobândi încă de aici pacea de Sus care covârşeşte toată mintea, cântând de-a pururi în inimile noastre imnul triumfului creştin asupra păcatului, asupra diavolului şi a morţii: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!”. Amin! Sărbători Fericite! Întru mulţi şi fericiţi ani!

† Laurențiu, 
Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului