† TEOFAN

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOP AL IAŞILOR ŞI

MITROPOLIT AL MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI

Iubiţilor preoţi din parohii, cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

„Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare!” (Luca 2, 10)

Iubiţi fraţi preoţi,

Cuvios cin monahal,

Drept-slăvitori creştini,

Prin mila lui Dumnezeu, iată-ne ajunşi, din nou, la sărbătoarea cea mare a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Suntem la capătul unui an care a tulburat profund viaţa întregii lumi. Epidemia ivită în iarna trecută a adus multă durere, teamă, confuzie şi nelinişte în sufletele noastre. Oameni dragi nouă ne-au părăsit pe neaşteptate, mutându-se la cele veşnice, unii au trecut prin chinurile cumplite ale bolii, iar alţii se tem de îmbolnăvire şi, implicit, de moarte. Mai greu de dus decât toate este nesiguranţa zilei de mâine cu tot ceea ce presupune ea. În mod special, trăim incertitudinea că această epidemie se va încheia în curând, motiv pentru care ne vedem din ce în ce mai slabi în faţa restricţiilor care ne-au schimbat viaţa.

Toate aceste nelinişti şi dureri pot fi copleşitoare pentru om şi îl pot zdrobi mai ales atunci când, pentru el, singura realitate este lumea aceasta. Omul credinţei ştie însă că, oricât de grele îi sunt obstacolele şi încercările vieţii, există întotdeauna o speranţă, iar speranţa este Dumnezeu.

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos-Domnul,

Naşterea lui Hristos reprezintă un moment istoric concret, petrecut în urmă cu 2020 de ani. În acelaşi timp, el rămâne mereu actual, mereu viu şi prezent. Aceasta deoarece „Iisus Hristos, ieri, şi azi, şi în veci, este acelaşi” (1), ceea ce înseamnă că tot ceea ce a săvârşit odinioară Hristos este pururea lucrător în viaţa noastră, indiferent de timp şi loc.

Fiul lui Dumnezeu Se naşte ca om în ieslea Betleemului pentru a ajunge la cea mai mare apropiere faţă de noi. Făcându-Se om, asemenea nouă, Hristos-Domnul ni-L descoperă pe Dumnezeu aşa cum este El, adică iubire nemăsurată, „pentru că Dumnezeu este iubire” (2). Iubirea lui Dumnezeu s-a arătat pe deplin prin Întruparea Fiului Său: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (3). Hristos-Domnul Însuşi aşa de mult iubeşte lumea încât Se răstigneşte, moare şi înviază pentru că „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (4).

Prin Întruparea şi Naşterea lui Hristos, Dumnezeu vine la noi. „Cercetatu-ne-a pe noi de sus Mântuitorul nostru, Răsăritul răsăriturilor, rosteşte cântarea Bisericii în aceste zile, şi cei din întuneric şi din umbră am aflat adevărul că din Fecioară S-a născut Domnul” (5). Mântuitorul Hristos vine la noi pentru a ridica „păcatul lumii” (6), adică toată povara şi suferinţa cauzate de îndepărtarea de Izvorul vieţii, Care este Dumnezeu. El vine într-o lume dezorientată, neputincioasă, cuprinsă de patimi, de deznădejde şi de frică, o lume aflată în „latura şi în umbra morţii” (7), şi ne adresează cuvânt de nădejde şi de mângâiere: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea” (8); „Eu sunt; nu vă temeţi!” (9); „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (10); „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va trăi” (11).

Dar cuvântul lui Hristos nu este un simplu îndemn omenesc, psihologic, menit doar să liniştească sau să ne facă să uităm pentru o clipă de necazurile şi durerile noastre. El este izvor de viaţă şi de putere. Hristos devine sens în viaţă, călăuză în întortocheatul drum al existenţei umane, lumină şi adevăr. Pe măsură ce urmăm lui Hristos, viaţa Lui devine viaţa noastră, iar viaţa noastră devine viaţa Lui. În contextul acestui uimitor schimb de vieţi între Dumnezeu şi om se formează omul cel adevărat, „omul tainic al inimii” (12), „omul duhovnicesc” (13), crescut „nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt” (14).

Un asemenea om, spre a cărui statură suntem chemaţi să tindem cu toţii, înţelege cu adevărat ceea ce se întâmplă cu lumea, cu Ţara şi Biserica. Epidemia actuală, consecinţele acesteia pentru viaţa noastră şi a lumii, provocările pe care le naşte, toate primesc pentru el o înţelegere, o direcţie, o lumină. 

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Din perspectiva veşniciei, vremurile pe care le trăim, cu toată durerea lor, au şi o latură bună: ne ajută să ne vedem pe noi înşine unde ne aflăm de fapt în raport cu Dumnezeu şi cu oamenii. Dacă suntem oneşti, vom descoperi în noi prea puţină credinţă şi nădejde în Dumnezeu, prea puţină dragoste şi înţelegere faţă de semeni, mult egoism, multă alipire de lumea aceasta. Această constatare pe care o facem în perioada acestei epidemii poate fi o şansă de a pune începutul cel bun în viaţa noastră, de a reconsidera sistemul nostru de valori şi de a ne angaja cu mai multă determinare pe calea către Dumnezeu şi către aproapele.

Calea către o viaţă cât mai autentică, în duh de smerenie, de rugăciune şi de pocăinţă, înseamnă împlinirea voii lui Dumnezeu, Care „este ascuns în poruncile Sale, iar cei care Îl caută pe Domnul, Îl găsesc în măsura împlinirii lor” (15).

Împlinirea voii lui Dumnezeu, exprimată prin porunci, nu poate fi înfăptuită altfel decât cu ajutorul harului lui Dumnezeu, care ne este împărtăşit prin Sfintele Taine. De aceea, avem nevoie de Sfânta Liturghie, de spovedanie şi de primirea Dumnezeieştii Împărtăşiri cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Mulţi dintre cei credincioşi, în toată această perioadă, din teama îmbolnăvirii, nu s-au mai spovedit şi nu s-au mai împărtăşit. Ce poate însemna însă viaţa noastră fără Dumnezeu? „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (16) Ce-i foloseşte omului să-şi conserve viaţa aceasta fără perspectiva veşniciei?

O vieţuire cât mai autentică înseamnă o legătură strânsă cu Dumnezeu prin rugăciune. În măsura în care inima noastră se lărgeşte (17), cuprinzând în rugăciune tot mai mulţi dintre semenii noştri – chiar şi pe cei care ne voiesc răul sau ne urăsc – viaţa dumnezeiască îşi face tot mai mult loc în noi şi, odată cu aceasta, puterea răbdării în suferinţe, o viaţă de familie cât mai curată şi, desigur, biruinţa asupra morţii – „vrăjmaşul cel din urmă” (18).   

Drept-slăvitori creştini,

Aflaţi în atmosfera sfântă a sărbătorii Naşterii Domnului, să ne lăsăm cuprinşi de taina coborârii lui Dumnezeu la noi. Să-L rugăm să ne dăruiască mai multă credinţă, mai multă nădejde şi mai multă dragoste, pentru ca, la rândul nostru, să răspândim celor din jur bucurie, curaj şi mângâiere sufletească.

Dumnezeu să ne cuprindă pe toţi în mila iubirii, iertării şi binecuvântării Sale pentru a glăsui împreună cu îngerii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (19).

Vă doresc tuturor o sărbătoare a Naşterii Domnului cu multă pace şi cât mai multă bucurie în suflet! Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, izvor de mângâiere în vremuri grele, să ne fie ocrotitoare în Noul An, rugându-L pe Hristos-Domnul să ne dăruiască sănătate, vindecare de boală, curaj în greutăţile vieţii, împliniri frumoase în viaţa proprie, a familiei, a Bisericii şi a Neamului.

Al vostru părinte şi frate împreună lucrător în Via Bisericii lui Hristos,

† TEOFAN

Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

Note bibliografice:

1) Evrei 13, 8.

2) 1 Ioan 4, 8.

3) Ioan 3, 16.

4) Ioan 15, 13.

5) Luminânda, Utrenia Naşterii Domnului, în Mineiul lunii decembrie, p. 446.

6) Ioan 1, 29.

7) Matei 4, 16.

8) Ioan 16, 33.

9) Ioan 6, 20.

10) Matei 11, 28.

11) Ioan 11, 25.

12) 1 Petru 3, 4.

13) 1 Corinteni 2, 15.

14) 1 Corinteni 2, 13.

15) „Ne vorbește Părintele Arsenie”, ediția a II-a, volumul I, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 51.

16) Marcu 8, 36.

17) Cf. 2 Corinteni 6, 13.

18) 1 Corinteni 15, 26.

19) Luca 2, 14.