† TEOFAN

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL IAȘILOR ȘI

MITROPOLIT AL MOLDOVEI ȘI BUCOVINEI

Iubiților preoți din parohii, cuvioșilor viețuitori ai sfintelor mănăstiri și drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iașilor:

har, bucurie, iertare și ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt

Iubiți frați preoți,

Cinstiți viețuitori ai sfintelor mănăstiri,

Iubiți copii,

Drept-măritori creștini,

„Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare.” (Luca 2, 10)

Acestea sunt cuvintele rostite de îngerul Domnului către păstorii din ținutul Betleemului în noaptea cea sfântă. Hristos Se naște de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria într-o peșteră săracă. Păstorii sunt îndemnați să nu se teamă. Dimpotrivă, să meargă la peșteră pentru a se închina dumnezeiescului Prunc, bucurându-se cu bucurie mare.

De ce să se bucure? Păstorii - chip al oamenilor dintotdeauna - sunt chemați la bucuria coborârii lui Dumnezeu pe pământ. Din iubire de oameni, Dumnezeu Se naște ca om pentru a dezlega omenirea de frică, de teamă, de neliniște, de moarte. Dumnezeu ia asupra Sa suferința tuturor oamenilor și o trăiește pe aceasta prin Cruce, biruind-o prin Înviere. Devenind următor al lui Hristos prin Sfintele Taine și viețuire curată, omul primește putere să-și asume suferința, să nu se lase copleșit de teamă, să dobândească adevărata libertate și să înfrunte cu tărie chiar și perspectiva morții, încredințat fiind că sensul existenței sale se împlinește în împărtășirea veșnică de viața cea dumnezeiască.

În vremea Nașterii Domnului Hristos, unii oameni se bucurau, iar alții erau cuprinși de tulburare. Păstorii cei săraci și simpli, precum și magii cei bogați și înțelepți se apropiau cu dragoste și credință de Hristos-Domnul. Regele Irod și cei de un cuget cu el se tulburau, se zbuciumau, făceau planuri necurate.

Astăzi, precum și atunci, oamenii se raportează diferit la sărbătoarea Nașterii Domnului. Pentru creștinii conștienți de adevărul mântuitor al Întrupării Fiului lui Dumnezeu, Crăciunul este moment de bucurie adâncă, împărtășire cu Trupul și Sângele Domnului, comuniune sfântă cu cei dragi și cu întreaga lume. Sunt însă și oameni - și nu puțini creștini printre ei - pentru care nu există o legătură reală între bucuria Crăciunului și evenimentul însuși al Nașterii lui Hristos. Se răspândește tot mai mult tendința de a privi Crăciunul aproape exclusiv comercial sau din perspectiva cadourilor, a petrecerilor, a „bucuriilor” strict lumești. Or, o sărbătoare fără de Hristos, fără o legătură cu adevărata rațiune și adevăratul izvor al sărbătorii, nu este decât o manifestare zgomotoasă, superficială. O astfel de atitudine nu mângâie inima, nu vindecă rănile minții, ci, dimpotrivă, tulbură sufletul și-l rănește profund.

Iubiți credincioși,

Ne apropiem de sfârșitul unui an greu. Preocuparea legată de sănătatea noastră și a celor din jur a adăugat o greutate nouă în sufletul și în trupul nostru. Pandemia a pricinuit, pe lângă zbuciumul cotidian de dinainte, mai multă teamă, deznădejde, mai multă nesiguranță în privința zilei de mâine. Există, parcă, o mai mare neîncredere între oameni, au apărut și alte motive de dezbinare între frați pe lângă cele existente până acum. Prin cei apropiați care au trecut prin boală, ori au murit, sau prin propria experiență, trăim realitatea morții mai intens acum decât înaintea pandemiei.

În fața unei asemenea situații, oamenii au diferite abordări. Sunt între noi persoane care caută să ofere sau să primească răspuns la problemele vieții prin soluții exclusiv omenești. Se încearcă rezolvarea situației numai prin mecanisme ce țin de lumea aceasta, absolutizând orice demers științific, medical, administrativ. Pentru aceștia, raportarea la Dumnezeu, la Sfintele Taine, la dimensiunea tămăduitoare a credinței este văzută ca atitudine învechită, retrogradă, păgubitoare. Din fericire, există și oameni care, pe lângă manifestarea prețuirii pentru actele medicale autentice, își pun, în același timp și mai presus de orice, nădejdea în Dumnezeu.

În înțelepciunea ei dumnezeiască, Scriptura ne spune să-l respectăm pe doctor și întreagă lucrarea lui: „Cinstește pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că și pe el l-a făcut Domnul. Că de la Cel Preaînalt este leacul (...). Știința doctorului va înălța capul lui și înaintea celor mari va fi minunat. Domnul a zidit din pământ leacurile și omul înțelept nu se va scârbi de ele” [1]. Astfel, suntem chemați să ne îngrijim sănătatea ca pe un bun de mare preț și să alegem, în mod liber, fără constrângeri de niciun fel, calea considerată de fiecare ca fiind cea mai potrivită.

Deopotrivă, Sfânta Scriptură ne arată că fără de Dumnezeu nu putem face nimic adevărat, frumos și tămăduitor: „Domnul este întărirea mea, și scăparea mea, și izbăvitorul meu, Dumnezeul meu, ajutorul meu (...), apărătorul meu, și puterea mântuirii mele, și sprijinitorul meu” [2], zicem împreună cu psalmistul David. Cu această convingere se raportează creștinul adevărat la situațiile dificile cu care se confruntă. Încrederea în Dumnezeu este hrana lui de fiecare zi. Se luptă pe tărâm omenesc, cere ajutor de la oameni, încearcă să se folosească de tot ceea ce omenește este bun pentru sine și pentru cei apropiați, dar nădejdea totală, definitivă n-o are decât în ajutorul lui Dumnezeu.

Constatăm cu durere că și între noi, creștinii, există o tendință tot mai mare de a ne încrede în noi înșine, în mijloace omenești de rezolvare a problemelor și mai puțin în Dumnezeu. Câți dintre noi rostim cu toată convingerea cuvintele Psaltirii și urmăm lor: „Domnul este luminarea mea și mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?” [3]. Trebuie să recunoaștem că de multe ori ne fundamentăm gândurile și deciziile noastre pe cuvinte învățate din înțelepciunea omenească și nu pe „cuvinte învățate de Duhul Sfânt” [4]. De aceea, din pustia Munților Apuseni, Părintele Rafail Noica ne trimite cuvânt de întoarcere spre cele ale lui Dumnezeu ca izvor de răspuns la problemele pe care le avem: „Vremea este ca Biserica să se întoarcă întru ale sale, să ne reînvățăm mai multa încredere în Dumnezeu decât în cele văzute și «mai la îndemână», și să ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decât pe mijloacele acestei lumi; iar aceasta, îndeosebi când aceste mijloace ne silesc să îmbrățișăm și atitudinile acestei lumi, punând deoparte, fie și provizoriu, poruncile lui Hristos” [5].

În situația dificilă în care ne aflăm, suntem chemați să înțelegem că Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul este măsura tuturor lucrurilor, în El „trăim, și ne mișcăm, și suntem” [6] și tot în El găsim răspunsul la toate problemele noastre. Ne aflăm de multe ori în „noaptea întunecatei rătăciri” [7], a încredințării în noi înșine și în strategiile acestei lumi. Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu ne răsare nouă și lumii „lumina cunoștinței” [8], adică lumina adevărului cu privire la ceea ce se întâmplă în viața noastră și în viața lumii. Orgoliul a pătruns adânc în fibra ființei noastre, convingându-ne că găsim în noi înșine puterea și resursele necesare pentru depășirea momentelor de cumpănă prin care trecem. „Pen- tru trufia ta ți-ai pierdut înțelepciunea”, zice Dumnezeu prin glasul profetului Iezechiel [9].

Este nevoie de mai multă smerenie în atitudinea noastră față de greutatea în care se zbate lumea. Asumarea, în duh de pocăință, a păcatelor proprii și a păcatului celorlalți ne așază în duh de responsabilitate față de starea de cădere a lumii. Fiecare este chemat să zică: nu alții sunt vinovați, nu lumea este vinovată, ci eu port răspunderea pentru răul din lume. „Am o singură dorință arzătoare, zicea Sfântul Sofronie, să schimb lumea, schimbând un singur om – pe mine însumi”. În momentele de cumpănă din istoria omenirii, cei drepți nu s-au distanțat de cei păcătoși, ci și-au asumat păcatul celorlalți, bine știind că nu este om care să nu greșească. Prin aceasta au atras asupra tuturor iertarea și mila lui Dumnezeu. Aflându-se în robia Babilonului, trei tineri cu viață curată se rugau lui Dumnezeu, zicând: „Tu ai dat hotărâri drepte în toate relele ce ai făcut să vină asupra noastră și asupra cetății celei sfinte a părinților noștri, Ierusalimul; că în adevăr și dreptate ai adus acestea peste noi din pricina păcatelor noastre: că am păcătuit, că am făcut fărădelege, depărtându-ne de la Tine. Și am greșit în toate, și poruncile Tale n-am ascultat, nici le-am păzit, nici le-am făcut, după cum ne-ai poruncit nouă, ca să ne fie bine. Și câte ai adus și ai făcut nouă în dreaptă jude cată sunt” [10].

Drept-măritori creștini,

Sărbătoarea Nașterii Domnului din acest an nu ne găsește într-o situație tocmai fericită. Purtăm cu toții răni multe în sufletul și în trupul nostru. Cu toate acestea, nu se cade să ne pierdem cumpătul, să cădem pradă fricii și neliniștii nemăsurate. Au fost vremuri grele și în trecut. Prin credință și încredințare în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, românii le-au depășit. Vom trece și acum de piedicile care ne stau în față. Zice Sfântul Ioan Evanghelistul: „Mai mare este Cel ce este în noi [adică Dumnezeu] decât cel ce este în lume [adică puterea întu- nericului, virusuri, vrăjmășii, puneri la cale etc.]” [11].

Cu această sfântă nădejde, întâmpinăm praznicele cele luminoase ale Nașterii și Botezului Domnului Hristos. Tradiționalele colinde să ne bucure sufletul! Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului Hristos să ne aducă mângâiere duhovnicească și putere pentru lupta ce se află în fața noastră. Bucuria vieții de familie sau a vieții de mănăstire să ne fie izvor de întărire sufletească, să ne dea putere în ispite și să ne insufle curaj mărturisitor. Rugăciunea pentru cei bolnavi și pentru cei ce se îngrijesc de ei să nu lipsească pentru că și noi avem nevoie de rugăciunea altora.

Venind cu imn de colind binecuvântat în casa fiecărui fiu și fiecărei fiice din Biserica lui Hristos din Moldova, doresc tuturor sărbătoare cu pace întru bucuria Domnului și un An Nou liniștit, cu sănătate și gânduri curate! Sărbătoarea Nașterii Domnului cu bucurie! La mulți și binecuvântați ani!

Al vostru rugător către Dumnezeu,

† TEOFAN

Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

Note bibliografice