Monahul Hrisostom a întrerupt tăcerea:

– Presupun, părinte, îmi zice el, că natura înconjurătoare are un mare ecou în sufletul dumneavoastră. De o oră, de când şedem tăcuţi, doream să spun o idee de-a mea, dar am respectat absorbirea şi gândurile Dvs.

– Mulţumesc, am răspuns. Tăcerea este excepţional de fertilă pentru spirit; dintr-un punct de vedere ea este sfântă. Când cineva îşi întoarce antenele sufletului său spre zona divinului, el ascultă armonia negrăită a infinitului pe care n-o mai schimbă nici chiar cu retorica cea mai agilă. Dar tăcerea o avem totdeauna în Sfântul Munte. Prezenţa străinilor impune, însă, o adaptare. Prin urmare, v-am asculta cu multă plăcere, frate.

– O, nu-i vorba să spun ceva serios, poate ar fi mai bine să continui verbal ceea ce Dvs., părinte, aţi început în tăcere, a zis monahul Hrisostom. Pe de altă parte aş vrea să risipim tăcerea, ca să nu-şi facă cumva domnii impresia că suntem fără glas.

Teologul a protestat calm.

– Nu, părinte Hrisostom. Ne vom face impresii din cele mai bune de pe urma tăcerii şi întâlnirii cu dumneavoastră, deşi noi, obişnuiţi cu zarva şi cu discuţiile, ne desfătăm mai degrabă în discuţii, „neavând pentru nimic altceva timp liber decât ca să vorbim şi să ascultăm ceva nou” (F.A. 17, 21)...

Şi am râs cu toţii.

– Într-adevăr, adăugă Monahul Hrisostom. Monahismul se întemeiază pe un mediu fără zarvă şi pe cea mai mare tăcere cu putinţă. Sfinţii Părinţi, îndeosebi dascălii Asceţi, exaltă tăcerea, ca una ce călăuzeşte pe cei dornici spre desăvârşire şi din puţina mea experienţă personală, chiar şi eu pot să vă certific exactitatea acestui lucru.

– Îmi veţi permite să nu fiu de acord cu punctul Dvs. de vedere, a răspuns teologul. Deoarece creştinismul, ca religie prin excelenţă socială şi a iubirii de aproapele, nu poate să ierte pe cei ce trec sub tăcere binele. Afară de aceasta, adevărul se descoperă prin schimbul de idei şi aceasta socotesc că se numeşte progres;

– Nu renunţ la ideea mea – care de altfel aparţine Părinţilor – a zis monahul Hrisostom, chiar dacă cu unele condiţii sunt de acord cu obiecţia Dvs. Adică, accept şi eu ca pe un rău negativ trecerea sub tăcere a binelui şi recunosc că uneori oamenii progresează prin discuţii. Explicând însă spiritul monahal, declar că Monahismul constituie o instituţie cu scop în sine care izvorăşte din Creştinism, dar este condusă de reguli specifice, care se caracterizează prin obiectivitatea lor şi care, fără să elimine ceva din întreaga învăţătură a Evangheliei, o aplică într-un mod cu totul distinct, lucru care conduce, de regulă, la ruptura justificată cu sociabilitatea şi cu legăturile care decurg din ea.

– Dar cum împăcaţi absurdul trecerii sub tăcere a binelui, a răspuns teologul, cu ruperea legăturilor sociale? Aceasta, presupun, constituie o contradicţie. Şi, pe de altă parte, în ce mod poate cineva să pună în aplicare Învăţătura Noului Testament pe un plan nesocial, fără să contravină poruncii iubirii, care este şi recapitularea Legii?

Monahul Hrisostom a replicat:

– Cu toate că ar fi suficient pentru dovedirea adevărului celor spuse de mine să aduc aici mărturia dascălilor Monahismului, a căror autoritate este desigur incontestabilă, totuşi, fiindcă probabil comunicarea lor seacă n-o să satisfacă raţional, mă voi strădui, din raţiuni tactice, să vă fac limpede fundamentarea idealului monahal printr-o succintă expunere a liniilor lui principale şi sper să cădem de acord. Dar fiindcă tema Monahismului ivit în timpul discuţiei nu ca instituţie, dacă adică existenţa lui se justifică în Biserică sau nu, ci aţi pus la îndoială numai retragerea lui din lume şi condiţiile specifice în cadrul cărora se dezvoltă, vă voi pune întrebarea: recunoaşteţi că Monahismul reprezintă o instituţie constituită de Dumnezeu şi că în multe locuri în Sfânta Scriptură se face menţiune despre el? Că nu e un fenomen trecător, ci că atâta timp cât va exista Biserica va exista şi el, ca unul ce purcede din ea ca o rânduială sau un cin (taxis) mai înalt de viaţă morală?

– Desigur, a răspuns teologul, recunosc că în Biserică există rânduiala sau cinul celor ce trăiesc în feciorie şi că nici un credincios în deplină cunoştinţă de cauză nu poate să gândească altfel. Şi acest cin va exista şi pe mai departe, întrucât e singurul în stare să exprime la infinit dragostea mai fierbinte faţă de Domnul şi să se dedice din tot sufletul slujirii Lui. Vă repet, a accentuat teologul, am rezerve numai în ceea ce priveşte forma în care această instituţie se înfăţişează astăzi, adică faţă de rămânerea pe viaţă, mai ales ca Eremitism, în afara lumii, şi nu pot să caracterizez ca având provenienţă creştină o instituţie egocentrică. Se pare, deci, că în decursul veacurilor instituţia aceasta a suferit o deviere de la calea ei iniţială şi sănătoasă şi din folositor societăţii a ajuns steril, lucru care abia dacă mai e nevoie să-l confirme orice observator.

– Aţi adâncit în studiile Dvs. tema privitoare la Monahismul Bisericii Apostolice? a întrebat Monahul Hrisostom.

– În studii speciale nu, a răspuns teologul, dar cunosc destule despre geneza şi evoluţia lui până în secolul al VII-lea, suficient pentru ca să-mi formez o idee generală şi să trag o concluzie.

– Contradicţia dintre cei care se ocupă cu tema aceasta a misiunii Monahismului, a observat Monahul Hrisostom, provine fie dintr-o insuficientă cunoaştere a istoriei lui, fie din răstălmăcirea manifestărilor lui, fie din ignorarea motivaţiilor spirituale mai adânci ale naşterii lui. Aţi spus că Monahismul a suferit o deviere de la calea lui iniţială. Dar pentru a dovedi aceasta, se impune să ne reîntoarcem în timpurile în care el a apărut, ca să stabilim cu exactitate cursul lui iniţial şi elementele caracteristice ale unei instituţii nou închegate. Ce părere aveţi despre Sfântul Antonie, care a fost Părintele Monahismului Răsăritean?

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 46-49)