Ca în fiecare an, mijlocul lui ghenar ne oferă binecuvântatul prilej de a ne reîntâlni cu Eminescu, comemorându-l la data nașterii. Așadar, ziua lui Eminescu: un fericit moment să ne reamintim de cel ce a dus arta poeziei la înălțimi neîntrecute, dăruind cuvintelor armonii surprinzătoare, simțămintelor adâncime unică, iar viziunilor orizont nemărginit. Parcurgându-i zilele trecute câteva din articole, l-am regăsit pe Eminescu tonic, mereu surprinzător. De fapt, chiar atunci când îl citim ori recitim din scoarță în scoarță, poetul nostru național are încă multe cu care să ne uimească. Opera publicistică este un tezaur neprețuit al gândirii sale complexe. Vă mărturisesc că am rămas impresionat de diversitatea temelor abordate, precum și de profunzimea opiniilor legate de anumite probleme de ordin social-politic, economic, ba chiar religios. În amintirea genialului poet, ca în fiecare an, vă îndemn să zăbovim asupra monumentalei sale opere, ca să descoperim ori să redescoperim aspecte mai puțin cunoscute.

Bunăoară vi l-ați închipuit pe inegalabilul botoșănean a fi un vajnic apărător al Sfintei noastre Ortodoxii? Cu toate că la vârsta studenției Eminescu s-a preocupat de cunoașterea și a altor religii, totuși a rămas fidel spiritualității neamului din care a răsărit. Deși nu și-a propus să scrie tratate despre dogme, totuși, dându-și seama că religia face parte ontologic din ființa umană, nu a negat manifestarea ca atare. De aceea tema religioasă o regăsim nu doar în poezii, ci și în activitatea publicistică.

Așadar, a iubit Eminescu Ortodoxia? Chiar dacă răspunsul va părea incomod unora, trebuie să spunem că el s-a dovedit un fiu devotat al Bisericii străbune. Aspectul acesta devine mai important dacă ne gândim că în ultimele zile ale anului trecut dușmanii Bisericii, irozii zilelor noastre, căutând să-L ucidă pe Hristos în sufletele conaţionalilor, au trâmbițat prin mass-media o altă murdară dezinformare privind necesitatea construirii Catedralei Mântuirii Neamului din București. Nu știu dacă ei vor fi auzit de Eminescu sau de părerea lui legată de edificiul simbol al credinței bimilenare a poporului român. De aceea lor, dar nu numai, le amintim de articolul publicat în ziarul „Timpul”, din iulie 1881, unde Eminescu afirma că Bucureștiul, capitala României, cu o populație – pe atunci – de un sfert de milion, avea nevoie numaidecât de o catedrală. Oraşul numără astăzi aproape două milioane de locuitori, deci de opt ori mai mult ca în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Oare ce-ar zice Eminescu referitor la un asemenea subiect?

Cât privește atitudinea așa-zișilor liber-cugetători, care ridică glasul împotriva credinței de două milenii a unui popor născut creștin, putem observa poziția desăvârșitului român, exprimată cu prilejul unor tensiuni iscate de înhumarea la Curtea de Argeș, fără slujbă religioasă, a unui fiu de preot din ținutul Iașilor. Într-un articol publicat pe 2 februarie 1879, jurnalistul de la „Timpul” critică dur atitudinea reprezentatului guvernului în teritoriu față de decizia Episcopului de Argeș, Ghenadie Petrescu, care a dispus înmormântarea după rânduiala ortodoxă a lui Nicolae Codreanu, fiul sufletesc al Bisericii dreptmăritoare. Trecând peste cele statornicite de chiriarh, un grup de „prieteni” ai defunctului, susținuți de prefect, l-au înhumat după ritualul „liber-cugetătorilor”, adică fără oficierea slujbei de înmormântare. Iată atitudinea categorică a lui Eminescu: „nu cugetarea liberă, ci absoluta lipsă de cugetare ar fi putut dicta această pretinsă dorință care stă în contra istoriei noastre de veacuri, opunând toleranței noastre recunoscute intoleranța greoaie și ignorantă a unor instincte de neorânduială și barbarie spirituală și morală. Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și a unificat limba noastră; ea ne-a ferit de înghițirea altor popoare cotropitoare, ea este arma de apărare și sprijinitoarea milioanelor de români. Cine-o combate pe ea și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican, universal, și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e. E jalnic cum am ajuns străinii a impune lecțiile lor de nihilism episcopului de Argeș, iar ritul, asemenea necreștin al redactorilor de la „Românul” țin hangul impertinenței dușmanilor bisericii noastre”.

Nu au fost cazuri singulare. Eminescu a apărat cu demnitate și responsabilitate Biserica Ortodoxă, „mama spirituală a neamului nostru românesc”, după cum a numit-o, ba am putea spune că s-a arătat un vajnic susținător al ei, cu putere în cuvânt, față de unele presiuni externe asupra Ortodoxiei românești la acea vreme, recunoscându-i Bisericii meritul de a fi nu doar cea dintâi școală, ci și instituția care se îngrijește de progresul instrucțiunii în poporul românesc. Față de unele încercări de suprimare a limbii române din școlile transilvănene, Eminescu ia poziție fermă: „noi românii formăm o biserică națională, și ca societate religioasă, ca biserică ortodoxă română, suntem un cor matur și compact pentru a ne împotrivi la orice tendințe care ar jigni libertatea conștiinței și cultura noastră națională.”

Impresionantă atitudine! Ar trebui să învățăm de la Eminescu să ne apărăm credința sfântă a strămoșilor cu mai multă fermitate și dragoste, pătrunși de aceeași nestrămutată convingere ca genialului nostru confrate: „istoria omenirii este desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu”.