Una dintre cele mai luminoase minți ale Ortodoxiei moderne, Părintele Andrei Scrima, scrie: „Când se discută despre Biserica Ortodoxă – și acest lucru este valabil și pentru ortodocșii înșiși când vor să devină conștienți de ceea ce este Biserica lor – subiectul este prilej de încântare și uimire: se descoperă o situație care are ceva străvechi – o vechime de înrădăcinare în izvoare – și ceva destul de derutant pentru o mentalitate deschisă către lumea modernă”. De aceea, definește ființa intimă a Bisericii în patru puncte pe care le amintesc fără a detaila:

- sensul eclezial – Biserica are conștiința foarte vie a faptului că este făptura cea nouă în Hristos, dar aceasta în „plinătatea vremii” aduse de Întrupare; 

- centralitatea prezenței luminii Duhului Sfânt – ceea ce denotă o perpetuă teofanie;

- sensul teologiei – „funciarmente duhovnicească și mistică” și 

- sensul pascal – Biserica fiind centrată în întregime asupra Învierii (Duhul Sfânt și unitatea Bisericii. „Jurnal” de Conciliu, Spandugino/ Zeta Books, 2025, pp. 75-79).

Un ortodox ce-și caută mântuirea și nu satisfacerea orgoliilor, în Biserică se întâlnește plenar cu toate aceste aspecte menționate. 

Duminica Ortodoxiei spre acesta ne cheamă. Spre înțelegerea deplinătății credinței noastre. Spre asumarea ei nu ca alternativă de viață, ci unică alternativă a deplinătății asumării vieții veșnice. Nu neg că uneori te poate fura peisajul comunitar al creștinismului din alte configurări geografice ori spirituale ale lumii, cu tot soiul de acțiuni de propovăduire ori asistare socială a omului aflat în nevoi. Acestea trebuie urmărite, asumate dacă este cazul și turnate în tainica matrice eclezială a Ortodoxiei. Dar fundamental rămâne chemarea, vocația la care te cucerește Hristos, copleșitoarea Sa intuiție de a pune omul potrivit la harisma potrivită în așteptarea împlinirii unei biserici ori comunități bisericești, pentru ca prezența Sa să fie deplină. El nu lasă dăruit pe jumătate nici un om ce-și asumă prin Botez nemurirea. O conferă, o crește, o dăruiește desăvârșit. Pentru aceea, Evanghelia Duminicii Ortodoxiei este o chemare – chemarea lui Filip și Natanael (Ioan 1. 43-51) – drept semn al alegerii de către Dumnezeu-Omul a oamenilor prin care să se lucreze vestirea Împărăției în mijlocul oamenilor. 

Ortodoxia se vădește, astfel, ca o credință prin care omul își află om prin voia lui Dumnezeu. Uneori turmentați, parcă, de ura și veștile de ură din jur ne dorim un activism care să redimensioneze slujirea Bisericii fără a ține cont că agitația denotă lipsa discernământului și că dimensiunea teologică a slujirii este conferită de ascetismul său, de nevoia de rămânere în jertfă a slujitorului. De aceea, îmi îngădui să spun că Duminica Ortodoxiei este despre cum Ortodoxia ne transformă în duminică – zi a slujirii și trăirii Domnului Dumnezeu – fiecare zi a săptămânii. Că Postul cel mare al Învierii este mare nu pentru că ne „zbatem” în postire cele 40 de zile de post, ci pentru că la capătul postirii ne așteaptă vederea Învierii, sensul deplin al Ortodoxiei. Prea ades am lăsat să ne copleșească – misionar și pastoral – nevoia de a face în Biserică în detrimentul nevoii de a fi Biserică. Înainte de a fi socială – ori concomitent cu acesta, dacă vreți – Biserica rămâne un spațiu definit prin cele patru coordonate identificate de Părintele Andrei Scrima. Identitatea noastră de propovăduire nu este strigătul în stradă și nici manipularea prin persuasiune socială, ci filonul de identitate cu răspunsul luminos al lui Filip și realist al lui Natanael. Ei ne arată că „doar emoția” nu este singura modalitate de a prăznui Ortodoxia. Că firea omului pentru a Întâlni pe Dumnezeu are nevoie de cunoaștere și curaj. Are nevoie de Dumnezeu-Omul și oamenii Săi. 

Duminica Ortodoxiei mă duce cu gândul la toți oamenii care mi-au lămurit Ortodoxia. Ei sunt în pomelnicul meu Liturghie de Liturghie și în fiecare rând al rostirilor și scrierilor pe care Dumnezeu mi le îngăduie. Ei m-au chemat la Ortodoxie, la împlinirea în echilibru a vocației Învierii. Scriu acestea și văd deja chipurile lor trecute în Biserica Triumfătoare. Și știu că acolo suntem chemați toți. Ortodoxia nu este numai acum și aici, ci și un spațiu al smereniei înțelegerii Judecății finale. Un spațiu în care înțelegi că mila lui Dumnezeu e temeiul Învierii și nu doar efortul nostru. Că asceza ține fundamental de asumarea voinței de mântuire, nu doar de declarativul ei. Așa cum Scriptura se respiră, nu doar se citează!

Ortodoxia nu este despre citate. Este pur și simplu despre Dumnezeu-Omul care-i caută pe oameni să-i cheme la mântuire. Răspunsul nostru e fundamental. Nu pregetați și nu amânați să-I răspundeți. Fie entuziaști, asemeni lui Filip, fie raționali, asemeni lui Natanael, Ortodoxia ne încape pe toți. Îngăduiți-I lui Dumnezeu să vă iubească!