Iubirea ca poruncă (Matei 22, 35-46)

Reflecții

Iubirea ca poruncă (Matei 22, 35-46)

Dincolo de aspectele contextuale, menite a arăta că Învățătorul e preocupat de cele petrecute în epoca Sa, dar și de modul în care înțeleg cei care ar trebui să învețe Legea pe compatrioții lor, Evanghelia de astăzi vine să vorbească despre valori. Despre cea dintâi valoare. Dragostea. Cea în jurul căreia gravitează toate. 

Text și context

Amplul capitol al douăzeci și doilea din relatarea evanghelică a Sfântului Matei vine să vorbească despre modul în care dragostea poate să constituie liantul dintre Dumnezeu și om. După ce prezintă Împărăția ca invitație la nuntă, Hristos răspunde unei tentative de ispitire lansată de către saduchei. Întrebat de un Învățător de Lege care e cea mai mare poruncă din Lege, El rezumă întregul conținut al Vechiului Testament prin intermediul a două aspecte fundamentale: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, îi spune El.

Porunca dragostei

Cea care reușește astfel că sintetizeze conținutul Legii și al proorociilor este dragostea. Ea ne face să fim similari divinității, care a creat lumea spre a-și împărtăși dragostea. Persoanele Sfintei Treimi ne oferă un exemplu cu privire la modul în care această virtute poate deveni mod de viață. Dragostea e astfel cea care definește relația dintre Ele. 

În plus, relatarea ne arată că există două direcții care se întrepătrund în ceea ce o privește. Cea către Dumnezeu și cea către aproapele. Dacă, din perspectivă teoretică, e ușor a-ți declara dragostea față de divinitate, sub aspect practic, a demonstra veridicitatea acestei afirmații presupune a fi capabil să-ți iubești aproapele. 

Reversul medaliei

Odată ce toate provocările sunt dezamorsate, Iisus lansează El Însuși o provocare. Îi bate pe ispititori cu armele lor. Întreabă al cui Fiu este Hristos. Atunci când aceștia îi spun că e al lui David, face apel la un pasaj în care Proorocul îl definește drept Domn al Său. Reușește astfel să îi pună în încurcătură pe cei care și-ar fi dorit, la rândul lor, să-L prindă în cuvânt. 

În loc de concluzii 

Dincolo de aspectele contextuale, menite a arăta că Învățătorul e preocupat de cele petrecute în epoca Sa, dar și de modul în care înțeleg cei care ar trebui să învețe Legea pe compatrioții lor, Evanghelia de astăzi vine să vorbească despre valori. Despre cea dintâi valoare. Dragostea. Cea în jurul căreia gravitează toate. Despre importanța ei vine să ne vorbească tot mai acut lumea în care trăim. Ori, mai degrabă despre consecințele lipsei acesteia. Căci, pe zi ce trece, suntem parcă, condamnați a trăi tot mai intens pe propria piele consecințele unei societăți aflate sub prizonieratul urii, ale răutății și lipsei de dragoste. Redescoperirea acesteia în relația cu cel din jur ne-ar schimba, apodictic viața. Ne-ar face mai umani. Definiți de trăsături precum egoismul exacerbat, nu vom reuși să construim o lume mai bună. Și dacă această dragoste va avea o ancoră în divinitate, va căpăta noi puteri și valențe. Dacă îl vom iubi pe aproapele pentru că vedem în el chipul lui Dumnezeu sădit la creație, vom reuși, cu adevărat, să dăm dovadă de o formă de iubire care nu-i poluată. Și-n același timp, ne vom schimba pe noi înșine și lumea. Întrăzniți