A doua săptămână de pregătire din Triod ne pune înaintea celei mai expresive pilde a Scripturii în stare să surprindă magistral ce Dumnezeu avem! Nicăieri în paginile Sfintei Scripturi nu găsim o scenă mai sugestivă care să ilustreze relația dintre Dumnezeu și om, relație care dinamitează orice lege și orice regulă morală înțepenite. Uitându-ne cu atenție nu știm ce să admirăm mai întâi. Iubirea covârșitoare a Tatălui care nu poate fi clintită nici de păcatele oamenilor, nici de adâncul iadului sau puterea omului de a se preda acestei iubiri din chiar adâncul căderii? Apoi, nu știi de ce să te înfricoșezi mai tare? De iubirea Tatălui care nu reproșează nimic sau de obrăznicia fiului care viclenește cu ea? Din orice perspectivă am privi, această pildă este provocatoare, răscolitoare, de-a dreptul cutremurătoare astfel încât pe cine nu mișcă această pildă, am impresia că nimic altceva nu-l mai poate mișca în relația cu Dumnezeu. Nu degeaba s-a zis, și bine să s-a zis, că dacă s-ar pierde toată Scriptura, dar ar rămâne doar această pildă, am avea rezumatul a tot ceea ce trebuie să știm despre Dumnezeu.

În iconomia pregătirii pentru Postul Mare, această temă este la mijloc între iubirea jertfită și ispășitoare din duminica vameșului și tema Înfricoșătoarei Judecăți a duminicii care urmează. În ambele este Același Tată cu iubirea-I desăvârșită care Judecă jertfindu-se (între vameș și fariseu), nu impunându-se autoritar, care pe Sine Însuși se judecă în chipul omului căzut dispus fiind să moară pentru el și de aceea, toată judecata Sa culminează în Iubirea Crucii: deodată „nebunie și sminteală” (I Corinteni 1, 23), restaurare și înviere (Coloseni 1, 20). Tocmai de aceea este mai potrivit să vorbim despre Judecata Iubirii Acestui Tată ca fiind mai mult surprinzătoare decât înfricoșătoare.

Avem multe lecții uimitoare și tulburătoare în acest episod. De fapt, la evanghelistul Luca fiecare episod relatat este o Evanghelie în sine. Un fel de Evanghelie în Evanghelie. Mântuitorul Hristos, în această pildă, relatează o poveste în care gesturile spun mai mult decât un tratat de teologie. 

Sunt doi fii, nu doar unul. Doi fii și un singur tată, ceea ce arată că nu putem vorbi doar despre unul dintre ei așa cum ne indică titlul obișnuit al pildei. Cei doi fii sunt de fapt două atitudini pe care oamenii le au în fața iubirii neclintite a lui Dumnezeu. Fiind o pildă spusă unor oameni trăitori în Orientul apropiat este musai să cunoaștem mentalitatea acelor oameni din acele timpuri, dacă vrem să pătrundem în subtilitățile pildei, care să ne dea înțelesurile potrivite și să nu proiectăm în pildă imaginile și înțelesurile noastre despre tată, despre avere, despre societate etc. Este vorba despre un părinte foarte bogat, poate cel mai bogat dint-o comunitate, cu o poziție foarte importantă între ceilalți, poate un fel de rege. Acest tată are doi copii care au atitudini scandaloase față de el, un scandal de care știa tot satul, întrucât viața societății lor era prin excelență publică și expusă tuturor. De aceea, satul aștepta să vadă care va fi reacția tatălui, a acestui om de vază, la atitudinea fiilor care-i creează probleme. 

Într-o primă instanță, tatăl se izbește de răzvrătirea fiului celui mic, care-i cere răstit și obraznic partea de avere să facă ce vrea cu ea. Este un tupeu de nedescris pentru acele timpuri în care tatăl era pe poziție de patriarh, de suveran în propria familie, iar copiii nu aveau niciun drept până când nu hotăra părintele. Sau, dacă le împărțea averea, copiii intrau în posesiune abia după moartea tatălui. De aceea este o adevărată insultă cerința acestui fiu, insultă care echivala cu dorința de moarte a tatălui. Scandalul se extinde în toată comunitatea, nu numai pentru faptul că fiul este un răzvrătit, dar, evreu fiind, pleacă să risipească moștenirea tatălui într-un ținut păgân, ceea ce agravează peste măsură faptele fiind o încălcare gravă a Legii și a credinței comunității. Este clar că tatăl este pus într-o stare de umilință și de batjocură publică fiind la mare cumpănă, întrucât o astfel de insultă, potrivit Decalogului, trebuia pedepsită cu moartea prin delapidare. Fiul cel mic încalcă porunca a cincea și trebuia omorât cu pietre (pedeapsă prevăzută pentru încălcarea oricăreia din cele zece porunci); lucru pe care tatăl nu-l face, atrăgându-și mult dispreț, mai ales că era un lider al comunității.

Fiul răzvrătit trăiește un timp „pe picior mare”, dar după ce risipește totul ajunge de batjocura păgânilor, care îl pun să lucreze la porci, ceea ce pentru un evreu era maxima umilință, porcul fiind animal necurat. Umilința extremă și durerea batjocurei îl aduce pe acest tânăr evreu în sine, adică în educația biblică primită de la tatăl său și concepe un plan de întoarcere care are în mijloc cuvintele Torei: „Greșit-am la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi” (Luca 15, 18-19). Cuvintele fiului sunt o parafrazare a cuvintelor rostite de faraon în chip de prefăcătorie către Moise între plaga a noua și a zecea: „Gresit-am înaintea Domnului Dumnezeului vostru și înaintea voastră! Iertați-mi acum încă o dată greșala mea și vă rugați Domnului Dumnezeului vostru să abată în orice chip de la mine prăpădul acesta” (Ieșire 10, 16-17). De aceea, cuvintele fiului risipitor, în primă instanță, nu sunt atât cuvinte de pocăință, ci cuvinte care fac parte dintr-o stratagemă de reabilitare: merg acasă, îmi cer iertare, mă pun la muncă, ca orice slugă, până când voi reface averea risipită.

 Pericolul pentru el nu era atât tatăl, cât satul cu bătrânii lui care, daca-l vor vedea întorcându-se, îl vor face de râs, îl vor ridiculiza și, în cele din urmă, îl vor ucide, așa cum cerea legea pentru un fiu neascultător. Legea spunea că un astfel de fiu trebuie să străbată satul prin mijlocul tuturor sătenilor care-l vor umili și, ajuns la părinți, aceștia va trebui să-i aplice o corecție și apoi să-l dea pe mâna bătrânilor să-l judece și să-l ucidă cu pietre ca să stârpească răul din mijlocul lor (Deuteronom 21, 18-21). Amintim acestea ca să înțelegem mai bine de ce tatăl din pildă are gesturi atât de uimitoare, care sunt peste și împotriva tuturor legilor timpului. Textul ne spune că, văzându-și fiul de departe, ca să-l cruțe de umilința și de represaliile comunității, aleargă înaintea lui, suflecându-și haina și traversând satul în fugă, lucru rar întâlnit la un bărbat matur din orient. Părintele se umilește, se expune a doua oară (prima dată fiind în momentul împărțirii averii) făcând acest gest de întâmpinare, urmat de toată suita casei sale, spre uimirea comunității. Mai mult, nu-l lasă pe copil să-și spună rugămintea de iertare, ci fără să aștepte ceva de la el cade pe grumazul lui, îl sărută și poruncește să i se aducă haina cea dintâi, să i se dea inel în deget și sandale în picioare, semne pline de noblețe, după care cere sacrificarea vițelului celui gras (semn al jertfei de iertare) făcând un mare praznic de bucuria venirii fiului care, deși pierdut a fost găsit.

Sugestiv este că pocăința risipitorului vine după ce a fost primit de Tatăl și restabilit în cinstea de fiu. În mod normal noi credem că este invers și cerem adesea întâi ca cei ce greșesc să se umilească, să plângă, să cerșească milă și abia întru târziu să se facă reabilitatea lor. La tatăl din pildă, la Dumnezeu, este exact invers. Fiul este restaurat înaintea oricărui gest de pocăință. Găsim, deci, în acest traseu al fiului, două modalități de pocăință: una gândită de el, pe când era la porci, de compensare față de răul produs tatălui, pentru a fi reabilitat. Este pocăința Legii care cere compensare pentru pierderea pricinuită, justă de altfel, dar care are în centrul ei omul și posibilitățile lui. Pe această linie pocăința creează atitudinea de sclav sau de argat față de Dumnezeu, așa cum își și imagina risipitorul. A doua modalitate de pocăință pleacă de la Tatăl, care nu ține cont de reguli, nici de cuvintele fiului, nici cerințele lui. Tace și face gesturi uimitoare care trezesc conștiința și starea de fiu, nu de slugă. Toate gesturile tatălui de iubire necondiționată aduc adevărata pocăință, care nu constă în compensarea unei legi călcate, ci puterea de a muri cu totul ție pentru a fi fiu.

 Tatăl prin gesturile lui îl naște a doua oară pe fiul său, dar pentru a se naște mai întâi trebuia să moară și ceea ce moare în acest fiu risipitor este conștiința de sclav, de slugă. În acest caz, fiul se lasă găsit de tatăl, mai mult decât îl găsește el pe tatăl. Fiul umilit înțelege umilința tatălui fapt din care se naște iubirea necondiționată, netrădată, veșnic îndatorată, adică pocăința ca stare de recunoștință continuă pentru o așa iubire pentru care nu știi cum să mulțumești, căci cu cât o recunoști mai mult cu atât te umple mai tare. Aceasta corespunde realității pauline care spune că totul este Dar de la Dumnezeu și că nu noi îl căutăm și ni-L facem favorabil pe Dumnezeu cu pocăința noastră, cu credința noastră, cu smerenia și postul nostru, ci El ne caută pe noi, iar noi trebuie să ne lăsăm găsiți, primiți, iubiți, pe calea Lui, nu pe calea noastră. Din această regăsire Dumnezeu face sărbătoare în cer și pe pământ. Este o sărbătoare între tată și fiu, de care doar invidioșii nu se pot bucura. Este cazul fiului celui mare.

Celălalt fiu, însă, cel mare, rămâne în conștiința de sclav pentru că nu vrea să moară. Îl insultă în alt mod pe tatăl pentru că nu știe să se bucure. Nu vrea să intre la praznic, la petrecerea tatălui pentru fiul întors acasă. Dimpotrivă, pretinde că a ascultat, a îndeplinit toate, nu a ieșit din poruncile legii, dar de fapt încalcă chiar porunca ascultării pentru că atunci când tatăl îl invită să intre la masa bucuriei, el refuză categoric. În schimb, îl obligă pe tată să iasă el afară, în văzul mulțimii, și îi face el judecata tatălui, în fața tuturor, pentru că tatăl nu a aplicat legea față de fratele său. Tatăl, încă o dată, se lasă umilit, pune iarăși la bătaie iubirea și îl invită pe fiul cel mare să lase totul deoparte și să se bucure, dar fratele îmbufnat refuză. Iubește mai mult statutul decât bucuria. Vrea dreptatea mai mult decât iubirea. Cere răzbunarea mai mult decât iertarea.

Lecția acestei pilde este una de o înaltă teologie. Dumnezeu nu așteaptă ca omul să vină la el, ci El îl caută pe om și îl ia de acolo de unde este. Omul, însă, preferă condiția de slugă, mai mult decât pe cea de fiu. Ori slugă ascultătoare, ori slugă cârtitoare și arogantă, refuzând creșterea în starea de fiu. În realitate, avem zugrăvit în această pildă traseul umanității: de la treapta de rob a celui care ascultă de frică, la treapta de argat/angajat care face totul pentru (răs)plată și apoi starea de fiu care se predă cu totul în mâinile Tatălui și ascultă cu totul de el, pentru o relație de iubire și de predare reciprocă, așa cum vrea El să fim cu toții în relație cu Dumnezeu.

Urmărind contextul acestei pilde, deslușim mai multe elemente care scot în evidență iubirea desăvârșita a Tatălui Dumnezeu, motiv pentru care chiar ar fi mai potrivit să o intitulăm întocmai, adică Pilda Tatălui iubitor, mai mult decât pilda fiului risipitor. Este nepotrivit să accentuăm risipirea fiului, când în centru stă Iubirea Tatălui față de care este posibilă atât risipirea cât și întoarcerea; atât iertarea și reprimirea ireproșabilă, cât și invidia și obrăznicirea reproșabilă. Doar pe această Iubire covârșitoare a Tatălui totul în cer și pe pământ, stă sau cade.

Din perspectivă teologică, în iubirea Tatălui se află toată libertatea. O așa libertate pe care nu o regăsim în nicio experiență umană. Altfel, nu putem înțelege cum de fiul cel mai mic a avut cutezanța să meargă la Tatăl să-i ceară partea care i se cuvine din avere (Luca 15, 12). De asemenea, fără libertate deplină nu putem înțelege nici cum Tatăl le-a dat împărțit averea, fără să ceară vreo explicație, fără să spună vreun cuvânt. Este clar semnul iubirii și al libertății depline din care Dumnezeu zidește orice făptură și mai ales pe om, căci „partea de avere” este tocmai rezumatul vieții oricărui om zidit de Dumnezeu din iubire și libertate desăvârșită și mai ales, momentul în care omul își ia în responsabilitate propriul Dar al vieții, în exact coordonatele libertății dăruite lui de Dumnezeu. Însă, libertatea fără iubire, libertatea fără deprindere și fără dreaptă socoteală, duce la risipire. Exact ceea ce i s-a întâmplat fiului celui mai tânăr, care cheltuiește toată averea, energia vieții, în petreceri și desfătări de tot felul (Luca 15, 13). 

Toată libertatea Fiului este a sta în ascultare de Tatăl, așa cum toată libertatea Tatălui este în a da totul Fiului. Când Fiul ascultă de Tatăl în chip desăvârșit, el trăiește prin Tatăl care-și pune toată Viața Sa la dispoziția Fiului. Iar când Tatăl vede ascultarea desăvârșită a Fiului își dă toată viața în mâinile lui, o viată în permanentă izvorâre, indiferent de consecințe. Astfel, și Tatăl și Fiul își au Viața total înnoită, Tatăl prin dăruirea reîntoarsă a Fiului, Fiul prin revărsarea necontenită a Tatălui, amândoi în ambianța Duhului însuflețit de libertatea și iubirea unuia pentru celălalt. În lipsa acestei creșteri în darul libertății și al iubirii, relația suferă. Mai bine zis, se amână, așa cum s-a întâmplat între tatăl și fiul din pilda de față.

Tatăl-Dumnezeu are mulți fii cu chip de om. Și tuturor le dă „partea de avere” și mai toți o risipesc în neascultare din nerăbdare și neîncredere. Tatăl însă, nu se lasă clintit în propria iubire, indiferent cât de amare sunt roșcovele căderii fiilor. Nici nu stă cu mâinile în sân la o așa risipire. Urmărește, clipă de clipă, în libertate și cu maximă delicatețe, orice risipire, trăindu-o ca și cum ar fi propria Sa deviere, propria Sa tragedie. Și e prezent total în ea, fără să fie clintit în iubire, nici jignit în orgoliu, fără niciun reproș, fără niciun cuvânt de dojană: doar iubind în libertate părintească desăvârșită. Adică, se lasă expus la toate jignirile, condamnat de toate instanțele morale sau sociale, acceptând chiar moartea pentru revenirea în sine a fiului (Luca 15, 17). Să nu uităm ceea ce spuneam mai sus, că la vremea aceea, gestul unui astfel de fiu era drastic condamnat astfel încât, dacă îndrăznea să se întoarcă acasă după ce a risipit moștenirea, era judecat și omorât cu pietre. Iubirile oamenilor judecă și condamnă. Iubirea Tatălui iartă orice. Restabilește totul ca la început, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ba chiar pune ca semn al iertării protecția Lui: haina, inelul, vițelul (Luca 15, 22); semnele demnității celui revenit în iubire și libertate, ca și cum ar zice: cine se ia de fiul meu, se ia de Mine! Un fiu întors este răzbunarea iubirii desăvârșite a Tatălui, este confirmarea iubirii și a libertății depline pe care Tatăl mizează și întru care viază. Este fix același traseu al expunerii și al vulnerabilității trăit de Tatăl urmărind risipirea fiului și al Fiului pe drumul revenirii la Tatăl. Fiul revenit face el însuși drumul Tatălui care l-a urmărit delicat în toate, acum însă, din experiență proprie și din puterea iubirii cu care a fost purtat de Tatăl.

În definitiv, avem de înțeles că în fața Iubirii desăvârșite a lui Dumnezeu sunt doar două atitudini: ori răspunzi și intri la Bucurie și Praznic continuu; ori refuzi și rămâi îmbufnat și supărat că nu se mișcă tot Universul pe placul tău!