Dumnezeu și suferința: Câteva reflecții despre problema teodiceei

Problema teodiceei a preocupat teologia creștină dintru început. Lucrul acesta ni-l arată Omilia Sfântului Vasile cel Mare, intitulată Că Dumnezeu nu este autorul relelor, și câteva reflexii ale Sfântului Maxim din Răspunsuri către Talasie (Filocalia rom., vol. III). Pe învățătura celor doi Sfinți Părinți își întemeiază viziunea în această problematică și Părintele Stăniloae, în primul volum al Dogmaticii sale.

După cum indică titlul tratatului, obiectivul Sfântului Vasile este să-l exonereze pe Dumnezeu, să-l despartă de tot ceea ce este rău, fie el fizic (nenorociri) sau moral (păcat). Pentru aceasta, el se bazează puternic pe distincția, de origine stoică, între răul aparent și răul real: nenorocirile (boli, epidemii, dar și naufragii și cutremure) sunt rele aparente, deoarece afectează corpul, dar nu și sufletul și nici destinul etern al omului; păcatele sunt adevărate rele care afectează sufletul și pot duce la condamnare. Dar această distincție ne lasă puțin nemulțumiți: Dumnezeu, desigur, nu poate fi autorul unor rele reale, dar ce rămâne cu aceste rele aparente care, pentru cei care le suferă, par foarte reale? Pentru a răspunde la această întrebare, Sfântul Vasile folosește pe larg metafora medicală. Așa cum medicul folosește medicamente, care pot fi amare, pentru a vindeca bolnavii, tot așa Dumnezeu folosește nenorocirile pentru a le face instrumente de terapie și pentru a vindeca adevăratul rău al păcatului.

„Doctorul este un binefăcător, chiar dacă produce durere și suferințe trupului (căci se luptă cu boala, nu cu bolnavul), tot așa Dumnezeu este când prin pedepse date unora Se îngrijește de mântuirea tuturor. Nu acuzi pe doctor atunci când pe unele din părțile trupului tău le taie, pe altele le arde, iar pe altele le scoate cu totul, ci îi mai dai și bani și-l numești mântuitorul tău pentru că a oprit boala într-o mică parte a trupului, înainte de a se întinde în tot corpul” (cap. 3).

Este Dumnezeu, deci, creatorul nenorocirilor și, printre ele, al bolilor? Nu, Dumnezeu nu a creat boala. El a creat trupul și ordinea naturală; boala este o abatere de la ordinea naturală.

„Nu se poate spune că boala este necreată, dar nici că este creație a lui Dumnezeu. Nu! Ființele au fost create cu o structură naturală potrivit firii lor și au fost aduse la viață având desăvârșite toate membrele; se îmbolnăvesc atunci când își pierd starea naturală de viețuire; își pierd sănătatea fie printr-o viețuire [dietă] rea, fie dintr-o pricină oarecare ce aduce îmbolnăvirea trupului. Deci, Dumnezeu a făcut trupul, nu boala” (cap. 6).

Astfel, spiritualitatea creștină vorbește de două ipostaze ale răului (fizic și moral). Răul fizic poate să nu își aibă originea în voința personală (avalanșe, naufragii, alunecări de teren, cutremure, etc.).

Dacă ne referim la răul moral, merită de nuanțat faptul că el are legătură cu voința ființelor personale (îngeri și oameni), însă nu-și are originea în această voință stricto sensu, ci în folosirea ei împotriva firii: „Răul este abaterea lucrării puterilor sădite în fire de la scopul lor și altceva nimic [...] răul înmulțește slăbiciunea firii sau a puterilor ei, sau deprinderea folosirii lor contrar firii” (Sfântul Maxim, citat de Pr. Stăniloae în TDO I, 2010, pp. 473-474). Astfel, răul și are originea în „libertatea și nu în ființa lor, ca unul ce este consimțit neîncetat de libertatea lor” (TDO I, p. 472). Astfel, realitatea voinței este legată de un alt concept, cel de libertate.

Numai că ideea de libertate este exprimată în limba greacă prin două concepte: προαίρεσις („libertas minor” la Fer. Augustin, „liberul arbitru” în limba română) sau libertatea de alegere, care nu este încă libertate, ci posibilitate a ei, și ἐλευθερία (libertatea ca stare de spirit). Liberul arbitru este constitutiv omului, pe când ἐλευθερία este actualizată alegând constant binele prin liberul arbitru (este traducerea în termeni morali a dinamicii chip-asemănare). Libertatea de alegere se recunoaște în determinările concrete ale voinței. Cea din urmă este o funcție sufletească prin care omul se decide în mod liber, după o analiză a motivelor și scopurilor, să facă sau nu o acțiune .

Lucrul de mai sus este surprins de Sfântul Vasile cel Mare: „De unde e rău omul? Din propria lui libertate. De unde e rău diavolul? Din aceeași cauză, având și el viață liberă și prin libertatea lui având putința să rămână lângă Dumnezeu sau să se înstrăineze de el. Mihail era înger și a rămas lângă Dumnezeu pentru vecie. Satana era înger și a căzut din treapta lui. Pe acela voința liberă l-a păzit în cele de sus, pe acesta libertatea alegerii l-a aruncat. Putea și acela să apostazieze și putea și acesta să nu cadă” (citat în TDO I, p. 470).

În orizontul lumii spirituale, originea răului poate fi legată de libertatea de alegere a îngerului, iar în plan uman, răul se propagă sau „se actualizează” prin libertatea de alegere a omului, sensibilizată de sugestia venită de la diavol în vremurile primordiale (Gen. 3, 1-5). În același timp, merită amintită aici și viziunea duhovnicească a părinților filocalici care recomandă ca tot răul să îl pui pe seama ta (a păcatelor tale), ca exercițiu de pocăință și smerită cugetare, dar aceasta include și originea lui? Sau doar propagarea lui?

De la același autor

Ultimele din categorie