Adesea, când ne întâlnim cu o astfel de iubire, care trece din adâncul iadului în firescul şi apoi în suprafirescul manifestării ei, ori suntem cuprinşi de uimire înţelegătoare, ca marele Zosima, cel care a întâlnit-o, ori ne smintim rău de tot. De altfel, chiar Maria Egipteanca era conştientă de gradul smintitor al acestei iubiri, pentru omul obişnuit, încât fugea şi se ascundea de orice faţă umană. Cu adevărat, bine spunea Sfântul Pavel: „Omul duhovnicesc pe toate le înţelege, pe el însă nu-l înţelege nimeni” (I Co. 2, 15).

Limita între uimire şi sminteală în întâlnirea cu deplinătatea iubirii este foarte fină. Ea ţine de un simplu gând, de o mică atitudine sau dimpotrivă, poartă în spate stări dintre cele mai complexe. Cine face diferenţa? Adevărul. Dacă vrem să-l primim sau nu la pachet cu iubirea, de care-i nedespărţit. Adică, iubirea fără adevăr sau adevărul fără iubire creează în om cel mai potrivit cadru să se smintească. Când însă, iubirea şi adevărul se întâlnesc în om, ele copleşesc profund sufletul, îl schimbă, îl (pre)refac, îl înalţă, îl trec din iad în rai. Dar, adesea, starea lui sminteşte pe oricine trăieşte în afara iubirii, a adevărului, sau a amândurora.

Cei mai mulţi dintre noi preferăm ori adevărul, ori iubirea şi fugim de unirea dintre ele. Preferăm iubirea fără adevăr pentru că e poezie, e romantism, e visare, e orice din ce ni se pare nouă a fi. De asemenea, preferăm adevărul fără iubire pentru că ne ajută să rămânem „nemuritori şi reci”, să nu abdicăm de la principii, să fim imbatabili în argumente, nestrămutaţi în hotărâri şi foarte fermi în convingeri. Fiecare dintre cele două, alese separat, atât de mult s-au rafinat în neputerea lor, încât au ajuns să ne creeze falsa impresie că doar singură poate exprima foarte profund viaţa, şi de aceea, se impune pentru a fi aleasă. În realitate însă, unii deja ne-am convins, alţii mai au tot timpul, alegerea separată a adevărului sau a iubirii nu ne pote aduce decât un surogat de viaţă, o viaţă investită cu multe, foarte multe impresii, şi nimic mai mult. Mai devreme sau mai târziu, alegerea unilaterală a uneia în detrimentul celeilalte ne va obosi groaznic şi ne va umple de silnicie. Preferăm totuși doar una dintre ele, fie pentru că ne speria forța întâlnirii lor, fie că, trăite separat, ne putem întreține în propria plăcere: romantică sau justiţiară.

Dar, singura formulă totală după care omul poate fi împlinit în ceea ce ia fost dat să fie este iubire în adevăr şi adevărul în iubire. Repetăm, o astfel de formulă sminteşte până la îndrăcire. A smintit pe Lucifer cu toată ceata lui şi s-au transformat în demoni. A smintit pe farisei şi iudei şi l-au răstignit pe Hristos. A smintit pe tirani şi i-au martirizat pe creştini. I-au smintit pe comunişti şi avem noi mucenici. Și în continuare sminteşte şi va sminti, mai ales pe toţi cei care nu şi-au asumat total actul credinţei din adevăr şi iubire, motiv pentru care stau şi comentează prin colţurile bisericilor sau în afara lor, faţă de orice păcătos care se pocăieşte.

 Da, actul sincer de întâlnire cu Iubirea în Adevăr declanșează subit adevărata pocăinţă. Este aceea Răsucire totală a vieţii, pe temeliile sănătoase ale fiinţei, spre ciuda groaznică a celor care trăind în falsitate (uneori la adăpostul credinţei), dar intuind, cu partea ascunsă din ei, Sănătatea Iubirii în Adevăr, precum și a Adevărului plin de Iubire, nu au Curajul să le primească, şi de aceea se smintesc, tocmai de ceea ce ar putea să-i vindece.

Negreşit, Iubirea în tot Adevărul ei este smintitoare: pentru leneşi, pentru ipocriţi, pentru visători, pentru moralişti, pentru justiţiari, pentru formalişti, pentru invidioşi etc, pentru toţi cei care falsificându-şi Sinele sau Chipul lui Dumnezeu din ei, trăiesc în afara lor, cu un fel de dublură de viaţă pe care și-o construiesc cu mult sârg, din păcate împotriva lor. Şi întrucât nu vor a renunţa la falsitate, devin cei mai mari răzbunători ai normalităţii. Cu orice prilej şi sub orice formă uneltesc împotriva ei, chiar de-ar fi să-şi piardă propria viaţă. Culmea, unii ca aceştia chiar consideră că sunt în slujba binelui, după cum ne-a spus-o Însuşi Hristos: „Dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu” (Ioan 16, 2). Chiar, de ce a ucis Cain pe Abel?

Este adevărat, cu greu ne aşezăm în structura iubirii şi a adevărului, dinlăuntrul nostru. E nevoie de seriozitate, atenţie şi asumare continuă, pe măsura falsităţii întreţinute în noi și cu aceeași perseverență. Ne-o arată viaţa Sfintei Maria Egipteanca, care, nu mai puţin de şaptesprezece ani (toți atâția câți a și hoinărit), a luptat cu răul pe care singură şi l-a făcut. Şi chiar dacă ea este o excepţie a Bisericii, nu putem să nu râvnim la înălţimea şi frumuseţea iubirii la care a ajuns, cu dorul ei şi mila Domnului.

Cel puţin, suntem încredinţaţi, că exemplul vieţii ei ne ajută să nu ne mai smintim de nimic, ci să ne uimim de toţi şi de toate, având drept reper paradoxul următor: cu cât iubirea-i mai plină de adevăr și adevărul mai plin de iubire cu atât noi ne smintim mai puțin, iar alții din jurul nostru din ce în ce mai mult!

Sminteala lor o compătimim, dar nu poate fi un motiv să renunțăm la adevărul iubirii noastre și nici la iubirea adevărului cu orice preț.