Iubirea este singura modalitate de a ne apăra împotriva oricărui dușman, chiar și împotriva celui mai de temut: singurătatea.

Da, este singura modalitate. Pentru aceasta, iubirea trebuie înțeleasă cum trebuie. Pentru că iubirea nu cunoaște margini. Sfântul Ioan Evanghelistul spunea mereu că Dumnezeu este iubire, iar când a depășit suta de ani nu mai putea să zică „Dumnezeu este iubire” și atunci zicea numai „iubire”. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său din iubire.

Problema iubirii are două tăișuri, pentru că dacă nu facem față prin comportamentul nostru iubirii lui Dumnezeu, iubirea ne taie, ne arde. Atât a iubit Dumnezeu lumea încât Însuși pe Fiul Său L-a dat ca să fie răstignit. Deci Dumnezeu, care a trimis pe pământ pe unicul Său Fiu, a lăsat să se răstignească propriul Fiu. Ce se va întâmpla din partea propriei noastre conștiințe dacă noi „jucăm” sângele dumnezeiesc în picioare, în bătaie de joc, neparticipând la jertfa lui? Adică răstignindu-L mereu, bătându-I cuie și pălmuindu-L prin păcatele noastre? Dumnezeu așteaptă întoarcerea. De aceea singurătatea este pe de o parte atacată de diavol, speculată și împropriată nouă, după aceea, pentru ca să aducă omul la lipsă de iubire, la impresia că nu mai este iubire pentru el și că trebuie să fie singur. Deci, una este însingurarea de bună voie, iar altul este păcatul însingurării fără iubire.

(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, pp. 195-196)