Bucurii şi suferinţe comune

Familia îşi are rădăcinile în sentimentul iubirii dintre doi oameni care devin mai apoi soţ şi soţie, iar dragostea şi afecţiunea sunt elementele ce constituie temelia acestei mari clădiri. Din această iubire, izvorăsc dragostea părintească și iubirea copiilor  faţă de părinţi și între ei. Iubirea aceasta înseamnă să te dăruieşti celuilalt, să îţi faci griji pentru el, să-l protejezi, să te bucuri de bucuria lui şi să plângi durerea lui ca şi cum ai plânge propria-ţi durere. Omul este „obligat” să împărtăşească necazurile şi bucuriile celuilalt nu numai prin sentimente, ci şi concret, prin gesturile impreună-vieţuirii. În căsătorie, durerea și bucuria devin comune. Nașterea unui copil, eventuala îmbolnăvire a acestuia sau chiar moartea, îi apropie pe soți, întărind și aprofundând sentimentul de iubire.

O „purificare a egoismului”

În căsătorie, în iubire, omul transferă celuilalt centrul intereselor sale, al viziunii sale despre lume, eliberându-se din robia propriului egoism, a egocentrismului şi scufundându-se în această mare care este familia; nu cu un echipament special pentru scafandri, ci cu un alt costum: cel al noii personalităţi. Imediat după aceea, va realiza că lumea se vede altfel prin ochii a doi oameni. Iubirea pe care soţii şi-o împărtăşesc reciproc, amplificată de dragostea propriilor lor copii îi face să înţeleagă bogăţia şi plenitudinea vieţii. Dragostea pe care aceştia o simt şi o trăiesc nu piere ci, am putea spune printr-un termen puţin mai tehnic că se propagă, se odihneşte în alte persoane apropiate sufletelor lor.

Monahism şi căsătorie

Monahismul este bun pentru cei care sunt bogați în dragoste, dar omul de rând învață să iubească în căsătorie. Odată, o fată a vrut să intre în mănăstire, dar duhovnicul a sfătuit-o rezumativ, spunându-i: „Tu nu știi să iubeşti. Căsătoreşte-te!” Când suntem la uşa căsătoriei trebuie să ştim un singur lucru: că în fiecare zi suntem datori să depunem acest „efort” al iubirii şi să ne sacrificăm pe Sfântul Altar al dragostei în orice moment. Omul, prin natura sa, nu-i iubeşte pe cei ce-l iubesc, ci dimpotrivă, pe cel de care îi pasă şi deci, preocuparea aceasta pentru celălalt îi amplifică sentimentul dragostei, care este direct proporţional cu timpul petrecut împreună şi se intensifică pe măsură ce această preocupare este mutuală.

Dăruirea, posibilităţile membrilor familiei şi complementaritatea reciprocă a soţilor sunt elementele care creează necesitatea insistentă a unei iubiri afective şi atente a unuia faţă de celălalt.

Hristos și Biserica

Iubirea conjugală este un întreg foarte complex, bogat în sentimente, raporturi şi emoţii. Potrivit Sfântului Apostol Pavel, omul este compus din trup, suflet și Duh. (1 Tesaloniceni 5, 23). Cele trei componente ale ființei umane nu găsesc legătura lor intimă cu o altă persoană decât în căsătoria creştin-ortodoxă, care dă legăturii dintre soţ şi soţie un caracter excepţional, incomparabil cu orice alt raport dintre oameni. Doar unirea nupțială este comparată de către apostolul Pavel cu relația dintre Hristos și Biserică: „Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul.” (Efeseni 5, 23-24).