Venirea la Bucureşti a moaştelor Sfântului Arhidiacon Ştefan, cel dintâi mucenic al credinței creştine, este motivată şi de faptul că anul acesta, 2016, a fost închinat de Patriarhia Română comemorării unui alt mare mărturisitor şi mucenic al dreptei credinţe, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, la împlinirea a 300 de ani de la moartea sa. De asemenea, Sfântul Arhidiacon Ştefan a fost un creştin tânăr, care a iubit şi mărturisit pe Domnul Iisus Hristos ca fiind Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om pentru mântuirea oamenilor. În acest sens, Sfântul Arhidiacon Ştefan este un învățător şi un rugător pentru toţi tinerii creştini, mai ales în acest An omagial al educației religioase a tineretului creştin ortodox.

Așadar, astăzi trăim momente deosebite, de mare bucurie duhovnicească, de întâlnire cu sfinţii lui Dumnezeu, dar şi de comuniune fraternă între Bisericile noastre ortodoxe surori, a Greciei şi a României, în jurul sfinților care au trăit şi mărturisit dreapta credință în vremuri grele, de persecuție împotriva creştinilor.

Cu acest prilej, subliniem faptul că există o legătură duhovnicească profundă între iubirea jertfelnică a lui Hristos pentru umanitate şi iubirea jertfelnică a Sfinților Martiri sau Mucenici pentru Hristos, legătură mărturisită şi prețuită în cultul Bisericii, în viața şi evlavia creştinilor.

Martirul sau mucenicul creştin este un mărturisitor al credinţei sale în Iisus Hristos, până la moarte jertfelnică, dăruindu-şi viaţa pentru credinţa sa. Mântuitorul Iisus Hristos a vorbit despre prigoanele sau persecuțiile şi chiar despre mucenicia sau martirajul pe care le vor îndura ucenicii Săi şi cei ce vor crede în El (cf. Matei 5, 11-12; 10, 16-38; Marcu 13, 12; Luca 21, 16; Ioan 15, 18-22; 16, 1-4). Primul martir sau mucenic creştin a fost Arhidiaconul Ştefan, ucis cu pietre de iudei pentru credinţa sa în Iisus Hristos (cf. Fapte 6, 8 până la 7, 60).

Persecuţiile împotriva creștinilor au crescut apoi în amploare şi duritate până în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare, care, în anul 313, a semnat decretul de libertate religioasă sau Edictul de la Mediolan (Milano), prin care s-a pus capăt persecuțiilor împotriva creştinilor, iar apoi el a sprijinit foarte mult Biserica. De fapt, Sfântul Constantin cel Mare a fost primul împărat roman care a devenit creştin. El şi mama sa, Sfânta Elena, sunt „egali în cinstire cu Apostolii”, ca şi Sfântul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, considerat şi el Apostol (unul dintre cei Șaptezeci (şi doi) de Apostoli)[1].

În decursul istoriei Bisericii, în diferite timpuri şi locuri, creştinii au mai fost persecutaţi fie de către adepți ai altor religii, fie de ideologii şi regimuri politice ostile Bisericii, ca de pildă regimul comunist-ateu, încât numărul martirilor creștini a crescut mereu în istorie până în zilele noastre, când mulţi creștini sunt ucişi mai ales în Orientul Mijlociu, Africa şi Asia.

Ce trebuie să învățăm noi de la sfinți, în general, şi de la martiri, în special?

În primul rând, învățăm că iubirea lor pentru Hristos este mai tare decât teama de suferință şi de moarte. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scrie creştinilor din Roma, orașul în care va fi martirizat prin decapitare: „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia (…). Precum este scris, pentru Tine suntem omorâți toată ziua, socotiţi am fost ca niște oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin Acela Care ne-a iubit” (Romani 8, 35-37), adică prin Iisus Hristos.

În al doilea rând, învățăm de la martiri că tăria credinţei lor sau puterea de a îndura până la moarte toate pătimirile sau suferințele vine de la Hristos Însuși, Care este tainic prezent în ei prin Duhul Sfânt şi îi întăreşte atât de mult, încât mulţi dintre ei primesc moartea cu seninătate şi bucurie, trezind mirarea şi chiar admirația păgânilor sau a necredincioșilor. De pildă, Sfântul Arhidiacon Ştefan, în timpul muceniciei sale, „pe când îl băteau cu pietre (…) el se ruga şi zicea: «Doamne Iisuse Hristoase, primește duhul meu!». Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: «Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!». Şi, zicând acestea, a murit” (Fapte 7, 59-60). Martirii sau mucenicii au fost numiți de Biserică „Buni biruitori mucenici”, deoarece au biruit cu bunătatea lor jertfelnică răutatea şi violența celor care i-au prigonit şi i-au omorât.

În al treilea rând, martirii ne arată credinţa lor puternică în înviere şi în viaţa veșnică, prin legătura lor vie cu Hristos Cel răstignit şi înviat, Care zice: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăiește şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26).

Încă din primele veacuri, credinţa, iubirea jertfelnică şi demnitatea martirilor au fost mult admirate şi preţuite. Osemintele lor au fost adunate şi păstrate cu multă evlavie şi respect, devenind sfinte moaşte, expuse spre cinstirea credincioșilor. Mormintele lor au fost îngrijite şi preţuite. Pe aceste morminte au fost ridicate biserici, care au devenit apoi loc de pelerinaj. Ziua morţii lor este socotită zi de mutare sau trecere la viaţa cerească, veșnică.

Cinstirea sfinților martiri, prin rugăciuni şi cântări de laudă adresate lor, prin sărutarea icoanei lor şi a sfintelor moaşte, aduce mari şi multe binecuvântări credincioșilor. În această privință, Sfântul Vasile cel Mare ne învață zicând: „Cel ce atinge moaşte de martir participă la sfințenia şi harul care se află în ele”[2]. Sfinţii martiri şi sfinţii cuvioși au în comun iubirea lor jertfelnică pentru Hristos; martirii sau mucenicii au îndurat multe suferințe, iar monahii şi-au asumat multe nevoințe (pocăință, postire, priveghere ş.a.). De aceea, viaţa monahilor a fost numită şi „mucenicia albă”. Acum, la Bucureşti, se întâlnește Sfântul Mucenic Ştefan cu Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, deci un martir şi un cuvios.

De fapt, sfințirea vieţii creştine în general cere o luptă duhovnicească jertfelnică, după cum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „înfățișați trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, ca o slujire a voastră cuvântătoare” (Romani 12, 1).

Pilda vieţii martirilor, a cuvioșilor şi a tuturor sfinţilor, pilda dăruirii de sine sau a iubirii lor smerite şi milostive, împreună cu rugăciunile lor, ajută mult pe toţi creştinii care se luptă cu patimile egoiste şi cu greutățile din lume ca să rămână credincioşi lui Hristos în toate zilele vieţii lor.

Iubiți credincioşi pelerini,

Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan sporește în aceste zile bucuria tuturor pelerinilor care cinstesc sfintele sale moaşte alături de moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, şi ale Sfinților Împărați Constantin şi Elena, Ocrotitorii Catedralei patriarhale din Bucureşti.

În aceste zile de binecuvântare şi de bucurie pe care ni le oferă Hristos Domnul prin sfinţii Săi, vă felicităm pe toţi pentru venirea dumneavoastră la Bucureşti şi ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să vă răsplătească evlavia şi osteneala, râvna şi dărnicia, cu darurile Sale cele bogate şi netrecătoare, cu sănătate şi mântuire, cu pace şi bucurie, cu ajutor în familia şi în activitatea dumneavoastră, cu ani mulţi şi binecuvântați, pentru a spori în credință şi în iubire frățească, în sfințenie şi fapte bune, spre slava Preasfintei Treimi, spre bucuria sfinților şi spre dobândirea Împărăției cerurilor. Amin.

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

[1] Cf. Luca 10, 1-24. Vezi şi Mineiul pe Ianuarie, ziua a patra, Stihirile Apostolilor, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 66.

[2] Sfântul Vasile cel Mare, „Tâlcuire la Psalmul 115”, PG. 30, 112 C; Sfântul Grigorie de Nazianz, „Adversus Julianum” I, 59, PG 35, 589 C; Sfântul Ioan Gură de Aur, „Hom. in Martyres”, PG. 50, 664 D – vezi art. „Martyre”, în Dictionnarie de Spiritualité, Beauchesne, Paris, 1980, tome X, p. 724.

Sursa: basilica.ro