Se înlănţuie apoi rugăciuni pline de credinţă şi de sentimente adevărate, rugăciuni care vorbesc despre fragilitatea omului - rugăciunile de credinţă însoţesc sufletul celui adormit şi sunt oferite lui Dumnezeu ca o mărturie de iubire. Căci toate rugăciunile pentru cel adormit con­firmă înaintea lui Dumnezeu că el nu a trăit în zadar. Oricare ar fi fost păcatele sau slăbiciunile lui, el lasă în urma lui o amintire plină de afecţiune: tot restul se preface în ţărână, doar dragostea supra­vieţuieşte tuturor. Credinţa va trece, nădejdea va trece - credinţa va deveni vedere şi nădejdea împlinire. Doar dra­gostea nu va trece niciodată!

Iată de ce, atunci când stăm şi ne rugăm la căpătâiul unui mort, în realitate, noi spunem: „Doamne, această persoană nu a trăit degeaba. Ea a lăsat în urma ei pe pământ un exemplu şi multă iubire; exemplul îl vom urma, iubirea nu va muri niciodată”. Mărturisind înaintea lui Dumnezeu iubirea noastră nepieritoare pentru cel adormit, îi afirmăm fiinţa nu numai în timp, ci şi în eternitate. Prin însăşi viaţa noastră vom putea să contri­buim la răscumpărarea şi la proslăvirea sa. Putem trăi integrând în noi înşine tot ceea ce a fost remarcabil, nobil sau banal în existenţa sa, aşa încât, atunci când va veni şi pentru noi ceasul să ne prezentăm laolaltă cu întreaga omenire înaintea lui Dumnezeu, să putem oferi Domnului toată recolta adunată mulţumită exem­plului şi vieţii acestei persoane. Iubirea noastră nepieritoare a determinat încolţirea şi rodirea acestei recolte şi atunci vom putea spune Domnului: „Primeşte toate acestea de la mine, ele îi aparţin lui (sau ei); eu sunt doar ogorul, el (sau ea) - semănătorul! Exemplul său, cuvântul său, personalitatea lui, acestea au fost sămânţa aruncată pe pământ, deci rodul îi aparţine.”

(Mitropolit Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, traducere de Monahia Anastasia Igiroșanu, Editura Sfântul Siluan, Slatina - Nera, 2010, pp. 133-135)