Jertfirea dorinţei ne mută, efectiv, în altă dimensiune a vieţii şi a minţii noastre. Când dorim ceva, fie „bun” (adică ne place), fie „rău” (adică nu ne place), ne proiectăm pe lumea reală propria viziune şi credinţă (da, da, credinţa din neamul credinţei din afirmaţia „eu am credinţa mea şi nu am nevoie să merg la Biserică”). Astfel lumea devine „lumea aceasta”, lumea deformată de patimile noastre, de „hărţile” din creierele noastre. Lumea care se naşte în minţile noastre bolnave şi se întrupează în evenimentele din jurul nostru.

Când renunţăm la orice dorinţă „în numele Domnului”, ieşim din “hartă” şi ne deschidem unei vederi şi simţiri noi, care nu vine de la simţuri, ci de la mintea unită cu Dumnezeu în numele Domnului.

E ceva ce nu poate fi redat cu uşurinţă în cuvinte pentru că înţelesurile acestora sunt captate de „antenele” hărţii şi contaminate de gândurile pătimaşe ale fiecăruia.

Trăirea însă, experienţa pe viu a ceea ce urmează acestei jertfe, este nouă şi duhovnicească pentru că e alimentată de energiile necreate aduse în noi de Numele Domnului.

Iar când invocăm Numele Domnului pentru împlinirea dorinţelor noastre riscăm să luăm numele Domnului în deşert, dacă acele dorinţe nu sunt legate de dorirea Lui şi a poruncilor Sale. Şi deşertul va fi cu atât mai cumplit cu cât va fi mai deşartă dorinţa… Să luăm aminte la asta!

(Monahia Siluana Vlad, Gânduri din încredinţare, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 60-61)