Aceasta e unica întrebare ce va fi pusă: ai avut oare inimă de om în tine, sau ai avut în loc o piatră? Dacă ai avut dragoste omenească, atunci ea poate înflori pe măsura dragostei Dumnezeieşti; iar dacă dragostea omenească nu e, atunci cu ce se poate uni dragostea lui Dumnezeu?... Şi nu trebuie să ne eschivăm de la propria judecată asupra noastră, zicând: Dar eu iubesc oamenii!... Pe toţi oamenii, când sunt departe, îi iubim noi toţi. Un scriitor îşi descria astfel unul dintre personajele sale: acest om într-atât de mult iubea întreaga omenire, încât îl ura pe orice om în parte care îi deforma perfecţiunea imaginii sale despre lume... Da, acesta iubea, dar iubea o omenire ireală, inexistentă; pe când un om concret sau o gloată concretă nu le putea suporta. În oamenii reali vedea hidoşenia şi visa la o frumuseţe desăvârşită nemaiîntâlnită, ce nu a fost şi nu va fi niciodată până la cea de-a Doua Venire.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Bucuria pocăinţei, Editura Marineasa, Timişoara, 2005, pp. 21-22)