Calea faptei bune li se arată celor ce încep a îndrăgi cinstirea de Dumnezeu aspră foarte și cu totul posomorâtă, nu pentru că aceea ar fi astfel, ci pentru că, încă din pân­tece, firea omenească petrece împreună cu lărgimea dulceților, iar celor ce au putut să treacă de mijlocul ei li se arată dulce foarte și desfătată; căci, astfel, obiceiul cel rău, fiind supus celui bun prin împreună-lucrarea bu­nătății, piere împreună cu pomenirea dobitoceștilor plăceri. Drept aceea, de aici, sufletul umblă cu dulceață pe toate cărările faptelor bune. Pentru aceasta, Domnul, aducându-ne pe noi pe calea mântuirii, zice: „Strâmtă și necăjicioasă este calea ce duce în împărăție și puțini sunt cei ce intră printr-însa” (Matei 7, 14). Iar celor ce cu multă osârdie vor să se apropie de păzirea sfintelor Sale porunci, El le zice: „Jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară” (Matei 11, 30).

Deci, la începutul nevoinței, se cu­vine să lucrăm sfintele Lui porunci cu oare­care voie silită, ca, văzând Bunul Dumnezeu scopul și osteneala noastră și cum că cu plă­cere foarte alegem a sluji slăvitelor Lui voi, gata spre ajutor să ne trimită sfânta Lui voie. Și de atunci dar este gătită voia noastră de Domnul, încât cu multă bucurie să lucrăm. (Sfântul Diadoh)

(Everghetinosul, vol. 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 147)