Prima parte a zilei a fost dedicată unei suite de filme fotografice – eseuri vizuale semnate de Dmitri Brikman, artist născut la Leningrad și stabilit în Israel din 1991. Pentru el, fotografia a devenit un instrument prin care încearcă să înțeleagă ceea ce vede, să descopere legături și sensuri acolo unde, la prima vedere, poate nu le-am observa. Iar Ierusalimul, orașul care l-a fascinat și i-a deschis drumul către arta fotografică, revine în mai multe dintre lucrările sale.

De la umbrele și istoria acestui oraș, la rugăciunile celor trei mari religii care își au locul în el, de la relația dintre Israel și Armenia, la muzica lui Șostakovici și textul biblic al Ecleziastului, imaginile lui Dmitri Brikman ne poartă prin teme și lumi diferite. Nu sunt filme în sensul obișnuit, cu povești desfășurate în fața noastră, ci mai degrabă prilejuri de a privi, de a face asocieri și de a descoperi propriile înțelesuri. De a vedea oameni de religii și tradiții diferite care se roagă, fiecare în felul său. Alături.

Ultimul film al Festivalului „Quo Vadis” a fost „Chemarea. Sfânta Cuvioasă Parascheva”, în regia Marei Ionescu, o dramă-documentar realizată de TRINITAS TV, care reconstituie drumul Sfintei de la copilăria petrecută în Epivata până la anii de nevoință și trecerea la cele veșnice. Un parcurs refăcut prin locurile în care a trăit și s-a format duhovnicește, din Grecia până în Țara Sfântă și pustiul Iordanului.

Dar, dincolo de reconstituirea unei vieți cunoscute, filmul încearcă să ne apropie de tânăra Parascheva, de căutările și frământările ei. „Dintr-o dată, lumea devenise prea strâmtă pentru setea mea. O sete ciudată, care nu se stinge cu apă, ci cu foc”. Parascheva lasă în urmă casa, familia, siguranța și un viitor pe care mulți l-ar fi considerat împlinit. Dar simte că este chemată spre altceva. Spre întâlnirea cu Dumnezeu.

Pustiul nu îi aduce, însă, o liniște imediată. Sunt momente de singurătate, de dor și de îndoială. „Credeam că plecarea îmi va aduce liniște, dar nu e decât zgomot. Zgomot surd, în piept.” Iar întrebarea dacă merită să-și piardă tinerețea pentru această căutare nu dispare pur și simplu. Totuși, în mijlocul pustiei, descoperă că nu este singură: „Am totul. Pustiul e plin de El!”.

În acord cu tema Festivalului, înțelegem că renunțarea Sfintei Parascheva nu înseamnă indiferență față de oameni. La fel cum împărțea de mică mâncarea și hainele, și în pustiu împarte puținul ei celor pe care îi întâlnește. Nu mai are aproape nimic din cele pe care lumea le socotește bogăție, dar are o inimă care se deschide neîncetat către ceilalți.

Filmul ajunge, apoi, la un alt moment important al poveștii. La Iași! În orașul Festivalului Internațional de Film „Quo Vadis”! Căci aici au fost aduse, pe 13 iunie 1641, moaștele Sfintei Parascheva. Cei 50.000 de galbeni oferiți de domnitorul Vasile Lupu nu au fost pentru a „cumpăra” comoara cea neprețuită, ci un răspuns la jertfa Moldovei: „Nu cumpărăm nimic. Salvăm Biserica-Mamă. Iar Sfânta Parascheva vine să ocrotească Moldova, în schimbul jerfei noastre!”. Și încă niște replici rămân în minte: „O avere pământească pleacă, dată la schimb pentru o comoară cerească!”, „Vom primi, în schimb, o inimă care va bate pentru Moldova în Veșnicie!”, „Față de Comoara asta, tot aurul nostru e țărână!”, „Nu se putea cumpăra cu tot aurul lumii, dacă nu era voia Domnului”, „N-a venit în Moldova să ne judece păcatele, ci să mijlocească pentru noi”.

Ce bucurie! Ce emoție! Ce final impresionant al unei serii de cinci zile de film! Și, totuși, sfârșitul nu a fost chiar azi. Pentru că locurile la proiecția „Chemarea. Sfânta Cuvioasă Parascheva” s-au epuizat atât de repede, organizatorii au pregătit o întâlnire suplimentară cu filmul, duminică, 15 noiembrie, de la ora 13.00, în Sala „Iustin Moisescu” din cadrul Ansamblului Mitropolitan. Așadar, Festivalul „Quo Vadis” a mai primit o zi. Chiar în curtea Sfintei Parascheva. Pentru ca toți să rămână, apoi, alături de Cuvioasa. Să-i simtă Chemarea. Nu doar o zi sau cinci. O viață întreagă!