Editoarea identifică o serie de variante (multe din scrisori au fost publicate și în volumul Petre Ispirescu, Opere, ediție îngrijită, note și variante, glosar și bibliografie de Aristița Avramescu, studiu introductiv de Corneliu Bărbulescu, Ed. Minerva, București, 1971) și propune o publicare în paralel a textului propriu-zis, așa cum curge el din manuscris, și aducerea sa la zi, cu grafie modernă și acordare în sensul vorbirii de astăzi. Editarea în sine este un efort deosebit, nemaivorbind e frumusețea naivă și încordată a scriiturii lui Ispirescu, tipograful cu ascendență în apolinicul basmului românesc.

În Cuvânt-înainte, editoarea consemnează: „Cele zece fascicule manuscrise inedite (însumând 145 de file, scrise recto-verso) aparținând lui Petre Ispirescu, pe care le-am descoperit și repatriat cu ocazia preluării arhivei pariziene de documente Lovinescu-Ierunca, în anul 2010, sunt publicate acum pentru prima dată, sub formă de text integral. Legate artizanal de către autor, manuscrisele sunt miniaturale și nu poartă nici o semnătură. Din lectura lor reiese însă cu certitudine faptul că aparțin lui Ispirescu. Acest preambul este menit să însoțească gestul de recuperare culturală a manuscriselor- pe care le vom depune la Biblioteca Academiei Române, Filiala Iași, unde vor putea fi consultate de către cei interesați. Menționăm că aceste manuscrise, datate 1871-1882, care pot fi numite jurnal intim ori jurnal de idei (ori, cu mai multă îndreptățire, cu un termen din afara taxonomiilor: jurnal de cugetări) și laborator literar constituie continuarea manuscrisului 3279 de la Biblioteca Academiei Române, București (din 1865-1870), editat integral de Paul Cornea și Elena Piru sub titlul Jurnal în volumul al doilea din Documente și manuscrise literare (Ed. Academiei RSR, 1969, pp. 127-200) și fragmentar de Aristița Avramescu în volumul al doilea din Opere (ed. amintită deja de noi, NC) ispiresciene, și se situează în proximitatea unui alt caiet manuscris al lui Petre Ispirescu, cuprinzând versuri și reflecții, datat 1871 și parțial editat de Al. Iordan în 1935, în revista Convorbiri Literare” (pp.5-6).

Avem dinainte un jurnal de fișe de lectură a... vieții. Sunt pagini despre greul tipografilor în a mânui în plumb limba scriitorilor-debusolați inclusiv de Dicționarul Academiei – veritabilă mărturie asupra dinamicii unei limbi ce își căuta forma scrisă încă, pagini despre copii și familie, călătorii – paginile călătoriei prin Vălenii de Munte spre Cheia te poartă cu gândul la un Zafon rural – poeme și poezii, culegeri de text din oralitatea imediată ori reflecții de antropologie și religie valoroase nu doar în contextul vremii. Uitat adesea, ori aruncat în colțul unor cercetări minore, îl văd pe Ispirescu drept un mare alcătuitor de limbă română, un excelent învățător copiilor și un îndemn de luminare adulților. El este cel mai integru monument al muncii pentru poveste, a efortului pentru basm. Care nu, nu este doar pentru copii. O să descoperiții un Ispirescu în tensiune permanentă, neobosit în muncă și epuizat de ea.

Personal, descopăr ceva din cerbicia personajelor de basm ce luptă împotriva întunericului și răului. Astrid Cambose – cercetătoare la Institutul de Filologie Română „l. Philippide” din Iași – ne-a mai redat lecturii memorialistica Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu (Scrisori către Monica, vol 1. -2012 și vol 2. - 2016) precum și Jurnal inedit al Monicăi Lovinescu (2001-2002, apărut în 2014). Personal am remarcat mai ales lucrarea ei Cealaltă grădină. Cultura tradițională a morții la români (apărută în 2019). Înțeleg că provocarea ce ne-o face este și să înțelegem cum moartea unor autori poate fi învinsă. Prin învierea textelor lor, prin aducerea lor în lumina tiparului și în contextul lecturilor noastre. Nu pot să nu remarc excelența editării, modul în care el vine către noi viu, provocator, dispus să dialogheze cu parte din problematica filozofiei vieții. Jurnalul manuscris al lui Ispirescu, o dovadă în plus că este un scriitor puternic în verb și nu doar un recorder de istorie vorbită.