Cel mai frumos și sfânt prinos pe care un om îl aduce lui Dumnezeu este cântarea. Toată făptura cântă. Cântă Îngerii din Cer, cântă vântul și apele cântă. Cântă păsările codrului, cântă greierii pământului, dar mai presus de toate cântă omul. Omul cântă și la bucurie și la supărare, el cântă, cântă…

Cântarea este un dar pe care Dumnezeu i l-a dat omului ca pe o mângâiere. Primul cântec l-a cântat omul când a fost alungat din Rai. Atunci, sufletul omului a început să cânte de dorul lui Dumnezeu, de dorul Raiului și al Îngerilor, de dorul fraților lui și al tuturor sfinților, și așa a început să întocmească slujbele, ca să le cânte în fața altarelor și a icoanelor. Acestea sunt formate din cele mai frumoase cuvinte de laudă, de mulțumire și de cerere. Cântările acestea sunt cele mai iubite daruri pe care Dumnezeu și toți Sfinții le primesc de la fiii oamenilor.

Dar și în familie, în casa lui, omul cântă, cântă, cântă. Cântă mama cea bună când își leagănă copilul. Cântă bărbatul când se află departe de casa lui, de satul lui, de familia lui. Cântă tânărul îndrăgostit și omul când se simte singur.

Omul cântă când este vesel sau trist. Cântă omul și la durere, la despărțirea de cei dragi, care pleacă pe calea de unde nu se mai întorc niciodată, dar cântă de bucurie și la nuntă, sau când se întâlnește cu prietenii care nu-l uită.

(Arhiepiscopul Iustinian Chira, Colo’n sus în vremea aceea, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2010, pp. 7-8)