Când amintirea despre Dumnezeu se înfăţişează minţii lui, atunci inima lui se porneşte spre dragostea de El, şi ochii lui izvorăsc şiroaie de lacrimi. Ca de obicei dragostea depinde de lacrimi prin amintirea celor dragi. Şi aşa, fiind cineva, niciodată nu-i lipsit de lacrimi. Că niciodată nu-i lipseşte obiectul, care să-i aducă aminte de Dumnezeu. Ba şi în somn stă de vorbă cu Dumnezeu. Că are obicei dragostea să facă lucruri de felul acesta. Iată la ce desăvârşire pot ajunge oamenii în viaţa aceasta a lor.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 388)