La început, când omul vine să lucreze pentru Domnul, Domnul dă sufletului harul Său şi o râvna puternică pentru bine, şi totul îi este atunci uşor şi plăcut; şi când sufletul vede în el aceasta, atunci, în lipsa lui de experienţă, îşi spune: „Voi avea toată viaţa aceasta râvnă”. Şi prin aceasta se înalță mai presus de cei ce trăiesc în nepăsare şi începe să-i judece; şi aşa pierde harul care l-a ajutat să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Şi sufletul nu înţelege cum s-a întâmplat aceasta, totul mergea atât de bine, dar acum totul e atât de chinuitor şi nu mai vrea să se roage. Dar nu trebuie să se înfricoşeze: este Domnul Care povăţuieşte cu milostivire sufletul. De îndată ce se înalță mai presus de fratele său, chiar în acel minut sufletului îi vine un gând rău care nu-i place lui Dumnezeu, şi dacă sufletul se smereşte, harul nu-l părăseşte, dar dacă nu se smereşte, se iveşte o mică ispită ca sufletul să se smerească. Dacă iarăşi nu se smereşte, atunci începe lupta curviei. Dacă tot nu se smereşte, atunci cade într-un păcat oarecare. Şi dacă nici atunci nu se smereşte, vine o mare ispită şi el va săvârşi un păcat mare. Şi aşa ispita se va face tot mai puternică, până ce sufletul se va smeri; atunci ispita piere şi, dacă se smereşte mult, vine străpungerea inimii şi pacea şi tot răul piere.

(Sfântul Siluan Athonitul, Între Iadul deznădejdii și raiul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2000)