În timpul în care a viețuit, ca un om, pe acest pământ, Mântuitorul a căutat să-i învețe pe ucenicii Săi tainele Împărăției cerurilor. De aceea Îl și numeau mulți ca fiindu-le „Învățător”. Când îi încurajează să mărturisească despre El „în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri”, Hristos le dezvăluie o taină, anume că „Duhul Sfânt vă va învăţa, chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneţi” (Luca 12, 12). Așadar, nu le spune: „Ca și până acum, Eu Însumi vă voi învăța cele de trebuință”, ci îi încredințează purtării de grijă a celei de a treia Persoane a Preasfintei Treimi.

Practic, avem aici anunțată o a treia etapă a dumnezeiescului mod de educare a omului, astfel încât acesta să se dezvețe de cele trupești și să învețe cele duhovnicești. Prima etapă a fost cea din perioada numită veterotestamentară, când omul a primit învățătura lui Dumnezeu prin intermediul celor aleși spre a-I fi „purtători de cuvânt”, adică proorocii. Apoi, Însuși Fiul lui Dumnezeu a grăit oamenilor, față către față, căci S-a deșertat de slava Sa, luând trup omenesc din Fecioara Maria. Dar această venire a lui Mesia, cel mult așteptat, nu a marcat sfârșitul acestui proces de edificare, de restaurare a omului, ci a pregătit cea de-a treia perioadă din istoria omenirii, cea în care Duhul Sfânt se pogoară și-i „umple” pe cei ce se deschid, cu credință, către Dumnezeu.

De aceea, în cea de a cincizecea zi de la Învierea Domnului, „din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau” (FA 2,2). Atunci „li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (FA 2,3-4). Este momentul în care, primind darul acesta, de a vorbi în limbi pe care nu le studiaseră deloc, apostolii vor începe să propovăduiască tuturor cu multă îndrăzneală. Ei, cei care își părăsiseră Învățătorul în momentele cel mai grele, la pătimirile și moartea Sa pe cruce, acum au curajul de a înfrunta pe autorii deicidului și de a mărturisi cu putere Învierea cea din morți.

De la literă, la duh

Adaptând la paradigma școlii momentul numit, în calendarul bisericesc, al Rusaliilor, putem spune că apostolii, după ce au primit multe lecții și au aprofundat, în rugăciune, prelegerile Învățătorului, la evaluare primesc calificativul maxim (îndumnezeirea) și se încununează cu această coroniță a unei „limbi ca de foc”. Singurul care a picat acest examen, deși a frecventat și el aceleași dumnezeiești cursuri, a fost Iuda Iscarioteanul, cel care a preferat să abandoneze școala, vânzând pe ascuns neprețuita Carte a Vieții pentru a se angaja în obținerea unor iluzorii satisfacții materiale. A picat apoi la examenul de conștiință (spânzurându-se) nu pentru că a înțeles că a vândut „sânge nevinovat”, ci pentru că nu a căutat să învețe în continuare, chiar și din această cădere a sa. Sf. Ap. Petru, spre exemplu, după ce s-a lepădat de trei ori de Învățătorul său, a preferat să frecventeze, cu pocăință, orele ținute în „foișorul cel de sus” sau pe malul mării Tiberiadei, oriunde exista posibilitatea să mai primească un „cuvânt al vieții veșnice”.

Sârguința școlărească a ucenicilor Domnului a dat roade. După o perioadă de acumulări și de intensă pregătire, chiar dacă nu lipsită și de unele ezitări sau de oarece neîncredere în acest demers paideic, elevii sunt primiți la o formă superioară de învățământ, la Școala Duhului Sfânt, adică în Biserică. E o realitate la care nu mai avusese acces nimeni înainte, care presupune a fi și elev și profesor, în același timp. (Paradoxul și antinomia vor deveni, de altfel, singurul mijloc adecvat rațiunii umane spre a comunica lumii adevărurile Împărăției care ne-a fost „dăruită deja”, deși ea „va să vie”). Ca elevi ai acestei Școli, ei vor adânci mereu și mereu sensurile Evangheliei, fiind ghidați de Duhul Sfânt. Vor trece de la acumularea de cunoștințe, la cunoștința unei Persoane. De la literă, la duh. De la concept, la viață. Ca profesori, ei vor împărtăși tuturor vestea cea bună, fiecăruia însă pe înțelesul său. Așa cum un profesor iscusit caută să se adreseze fiecărui elev în parte și cu fiecare să discute „pe limba lui”...

E minunată această lecție deschisă (tuturor), la care oameni din toate colțurile lumii sunt chemați să participe, molipsiți fiind de un entuziasm confundat cu beția de către cei ce interpretează toate după propria lor măsură (v. FA 2, 13 și 15). Tâlcuind etimologic acest cuvânt pe care l-am subliniat anterior (și care provine din grecescul enthusiasmós), deducem că fiecare îl poate avea pe Dumnezeu înăuntrul său, relația devenind una interioară. Și de va fi elevul silitor, va consemna cele pe care Duhul Sfânt i le grăiește nu pe tablele cele de piatră (sau pe vreun alt fel de suport material), ci pe „tablele de carne ale inimii” (II Cor 3,3).

Dincolo de această stare de grație, „cea mai importantă și cea mai reală mângâiere a apostolilor va veni din cunoașterea realităților fundamentale privitoare la existență și la lume”, Mângâietorul fiind și „Duhul Adevărului, care are de fiecare dată o funcție explicativă” (cf. Pr. Constantin Coman, Erminia Duhului). Astfel, omul primește puterea de a trece dincolo de suprafața lucrurilor, care ne sunt cunoscute acum drept „chipurile create ale raţiunilor divine plasticizate” (cf. Părintele D. Stăniloae, Prezența și lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu în creație).

„Mintea nu este un vas care trebuie umplut”

Chipul în care S-a arătat Duhul Sfânt a fost sub formă de limbi ca de foc pentru că limba este partea anatomică utilizată în articularea cuvintelor. Fără ea, nu poate omul vorbi. Tot așa, fără Duhul lui Dumnezeu, nu putem intra în duhul lucrurilor asupra cărora ne aplecăm în procesul de învățare, ci rămânem la simpla însușire de competențe. Fără a primi pe Dumnezeu în viața noastră, nu putem găsi o limbă comună de comunicare cu ceilalți. Apostolii au primit fiecare daruri personalizate, căci fiecare avea deasupra capului câte o limbă „ca de foc”. Însă asta nu i-a împărțit, ci dimpotrivă, deși fiecare vorbea într-o altă limbă, ei aveau în comun același foc (adică energie necreată sau har al lui Dumnezeu). Tot așa și noi, deși ne specializăm pe direcții diferite, ne putem întâlni cu ceilalți dacă ținta noastră comună este Dumnezeu. Orice altceva nu poate uni decât în chip temporar și nedeplin. Doar întru Dumnezeu toată viața noastră, cu ridicări și poticniri, devine o mare lecție, iar noi, indiferent de banca pe care-o ocupăm în clasa aceste lumi, putem dialoga cu toți și cu fiecare în parte.

Astăzi a crescut îngrijorător, inclusiv în procesul didactic, mulțimea cuvintelor inerte, neinspirate, care nu sunt însoțite de entuziasm și nici nu aduc lumină pe pământ. (Parcă având în fața ochilor icoana Rusaliilor, grecul Plutarh exclamă: „Mintea nueste un vascare trebuie umplut, ci un foc care trebuieaprins!”). Mai mult, omul contemporan este bombardat și cu uriașe cantități de informație nocivă, care îi adâncesc criza spirituală. Cuvintele moarte produc în suflet boli greu vindecabile. Ispitit de diavol pe muntele Carantaniei, Mântuitorul Iisus Hristos ne dezvăluie că există însă și cuvinte care ne hrănesc ființa: “Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu” (Luca 4, 5). La Școala Duhului Sfânt primim doar cuvinte vii, care ne trezesc, ne hrănesc și ne întrețin elanul creator. Ea este modelul absolut pentru orice școală din lume, chemată nu doar să transmită informații, să formeze deprinderi și caractere, ci și, mai presus de asta, menită a comunica în duh de comuniune. Or, parcă nimic nu e mai de dorit decât acest duh, într-o țară în care dezbinarea a reușit să pătrundă până și la nivelul unor instituții tradiționale, care au fost dintotdeauna adevărate repere pentru întreaga societate.

(Articol publicat în revista „Tribuna învățământului”)