- Ce importanţă au lacrimile în rugăciune şi cum putem dobândi darul lacrimilor?

- După învăţătura Sfinţilor Părinţi, lacrimile de după Sfântul Botez au mai mare putere decât Botezul. Căci Botezul curăţă păcatele cele făcute de noi mai înainte, iar izvorul lacrimilor curăţă şi păcatele de după Botez (Scara, Cuv. 7, Pentru plâns).

La fel şi Sfântul Isaac Sirul zice: „Lacrimile întru rugăciune sunt semn al milei lui Dumnezeu de care s-a învrednicit sufletul întru pocăinţa sa” (Filocalia, vol. X, Cuv. 33). Încă trebuie să ştim că lacrimile cele bune, unele se nasc din frica lui Dumnezeu, altele se nasc din dragostea de Dumnezeu, altele din pomenirea morţii, altele din frica muncilor iadului şi a judecăţii de apoi (Ibid.). Mai sunt şi altfel de lacrimi, numite mijlocii, adică fireşti, şi altele, numite rele şi pătimaşe, anume cele din patimă, din ură, din mânie, din răzbunare etc.

De câte feluri este plânsul după Sfinţii Părinţi şi care este plânsul cel mai folositor?

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, plânsul este de două feluri. Întâi, plânsul cu lacrimi de pocăinţă, care este şi cel mai bun. Al doilea plâns este întristarea minţii după Dumnezeu, cu mâhnire şi suspine de căinţă pentru cele greşite de om înaintea lui Dumnezeu (Scara, Cuv. 7).

- Care este deosebirea între plâns şi întristarea inimii şi cum ajunge omul la căinţă şi mustrarea de sine?

- Deosebirea între ele numai atâta este, că plânsul cel dintâi este cu lacrimi, iar cel de-al doilea, adică întristarea inimii, este fără lacrimi. Pentru a ajunge omul la căinţă şi la mustrarea de sine, mai întâi trebuie a se sili cu mare certare a conştiinţei să ajungă a-şi cunoaşte neputinţa şi greutatea păcatelor sale şi, mai ales, robia patimilor sufleteşti care-l stăpânesc, cum ar fi: iubirea de sine, nesimţirea, trufia, ura, răutatea, ţinerea minte a răului, făţărnicia şi altele de acest fel, care sunt greu de cunoscut de om din cauza subţirătăţii lor.

Dacă omul va ajunge la adevărata cunoştinţă de sine, a ajuns la adevărata fericire, după care zice: „Fericit este omul care-şi cunoaşte neputinţa sa, că cunoştinţa aceasta i se face lui temelie şi rădăcină şi începătură de toată bunătatea” (Filocalia, vol. X, Cuv. 25).

(Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a 2-a, vol. 4, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 64-65)