Un bătrân i-a spus unui tânăr:

„Lumea e un loc lăsat de Dumnezeu omului pentru a face fapte bune. Cele mai bune sunt să dai laudă lui Dumnezeu prin fapte.

Un om nu putea să spună cuvinte nici măcar în gând. El știa că este Dumnezeu și se ruga cu mâinile lucrând, cu picioarele mergând, cu viața viețuind cum putea.

Un om gândea că mergem la medic pentru a întârzia propria moarte. Altul mergea la doctori spunându-și că vasul trebuie îngrijit pentru timpul avut, ca să lucreze la mântuire.

O familie își privea copiii cu mândria că vor duce ființa și numele lor mai departe. O alta lucra pentru darul primit de la Dumnezeu prin copii, așa cum preoții duc grija mântuirii credincioșilor.

Un maestru se bucura că ucenicul lui l-a depășit și îi duce știința mai departe. Un altul pregătea pământul ca să aibă loc bun de rodire talanții celor tineri. Îi ajuta să-i descopere, oricare ar fi fost ei, și să-i cultive.

Cineva scria pentru a fi citit și pomenit oarecând. Altcineva, cu nădejdea suferinței neștiute pentru lumea întreagă.

Nu mă întreba și îți spun. Sau nu îți spun. Întreabă-mă și îți spun. Sau nu îți spun, după cum îți e de folos.”

Tânărul a ascultat și voia ca sămânța să fi căzut pe pământ bun. Dar știa că singur nu poate face nimic. „Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu” (Facerea, 12, 1). Cuvântul era altcineva, mai multe se puteau face tăcând.