Multă lume crede că a trăi după credinţă şi a împlini voia lui Dumnezeu este foarte greu. De fapt, este foarte uşor. E suficient să dai atenţie la detalii şi să încerci să eviţi răul în cele mai mici lucruri, cele mai triviale. Este mijlocul cel mai simplu şi cel mai sigur pentru a intra în lumea duhului şi a te apropia de Dumnezeu. Omul crede adesea că Ziditorul cere de la el lucruri mari, că Evanghelia insistă asupra jertfei totale de sine, renunţarea la personalitate – ca o condiţie a credinţei. Omul este atât de speriat de aceasta, încât începe să se teamă de a se familiariza cu Dumnezeu, de a se apropia de Dumnezeu. Se ascunde singur de El, nevrând nici măcar să cerceteze dumnezeiescul Cuvânt. „Dacă nu pot face nimic important pentru Dumnezeu, atunci aş face mai bine să rămân departe de cele duhovniceşti, să încetez să mă gândesc la veşnicie şi să trăiesc… normal”.

Există la intrarea în împărăţia duhovnicească o „hipnoză a lucrurilor mari”: ar trebui fie să faci ceva măreţ, fie să nu faci nimic. Şi, astfel, oamenii nu fac absolut nimic pentru Dumnezeu sau pentru sufletul lor! Foarte straniu, niciun om nu se mai consacră lucrurilor mărunte ale vieţii – cu atât mai mult, el nu vrea să fie cinstit, curat sau credincios lui Dumnezeu în aceste lucruri mărunte. Şi, totuşi, trebuie să adoptăm o atitudine corectă faţă de lucrurile mărunte, dacă dorim să ne apropiem de Împărăţia Cerurilor.

Dacă dorim să ne apropiem… În aceste cuvinte sunt rezumate toate dificultăţile vieţii religioase. Adesea vrem să intrăm în Împărăţia Cerurilor dintr-odată, oarecum miraculos şi magic, sau de-a dreptul – printr-un mare act de eroism. Însă nici una, nici cealaltă dintre aceste căi nu reprezintă drumul cel bun pentru a ajunge în lumea cea mai elevată. Nu se intră în prezenţa lui Dumnezeu într-un mod minunat, rămânând în acelaşi timp indiferent pe pământ la nevoile Împărăţiei lui Dumnezeu şi la luminoasa Lui veşnicie, cu atât mai mult cu cât nu putem obţine comorile Împărăţiei lui Dumnezeu printr-un fel de act veşnic. În schimb, faptele bune, sfintele fapte sunt necesare pentru a spori într-o viaţă superioară, o voinţă strălucită, o bună dorire, o psihologie cerească, o inimă care este, în același timp, curată şi dreaptă. „Şi cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa” (Matei10, 42). În acest cuvânt al Domnului este cea mai înaltă expresie a modicităţii binelui. „Un pahar cu apă” nu este mult. În orice raport dintre oameni trebuie să existe, nelipsit, un duh bun. Acest duh este Hristos, în chip deschis arătat sau ascuns. „În nume de ucenic” – este prima etapă în relaţia cu o altă persoană în numele lui Iisus Hristos Însuşi. Mulţi oameni, necunoscându-L încă pe Domnul şi fraternitatea minunată în Numele Lui, au totuşi între ei relaţii umane fraterne, dezinteresate şi pure care-i apropie de Duhul lui Hristos.

De fapt, binele cel mai modest este mai necesar umanităţii decât cel de excepţie. Oamenii pot coexista înţelegându-se fără cel mai mare bine – însă fără cel mai mic nu pot exista. Umanitatea piere nu dintr-o lipsă a binelui celui mai mare, ci dintr-o insuficienţă a acestui simplu bine, care pare mai puţin important. Cel mai mare bine nu este mai mult decât un acoperiş aşezat pe zidurile de cărămidă ale binelui celui mai mic. Cel mai mic bine, cel mai simplu, a fost lăsat pe acest pământ pentru om de către Creatorul Însuşi, Care a luat asupră-Şi tot binele cel mai nobil. Oricine face cel mai mic bine creează el însuşi – şi prin el Creatorul Însuşi creează – cel mai mare bine. Din micul nostru bine, Creatorul face propriul Său bine mare. Căci, aşa cum Domnul nostru este Creatorul Care a format toate din neant, cu atât mai mult este capabil să creeze cel mai mare bine plecând de la cel mai mic!

Printr-o astfel de lucrare mai modestă, uşoară, făcută în cea mai mare simplitate, un om deprinde obiceiul de a face binele şi începe să-i slujească din toată inima, sincer. În felul acesta, intră într-o atmosferă de bunătate, îşi afundă rădăcinile vieţii într-un sol nou, solul binelui. Rădăcinile vieţii omeneşti se acomodează rapid cu acest pământ bun şi, în curând, nu pot trăi fără el... Astfel este mântuit un om: din cel mic provenind cel mare. „A fi credincios în cele mici” se descoperă a fi „credincios în cele mari.”

Să lăsăm deoparte toate consideraţiile teoretice, precum: este interzis să masacrezi milioane de femei, de copii şi de persoane vârstnice. Mulţumiţi-vă să vă manifestaţi sensul moral neucigând în niciun chip demnitatea umană a aproapelui vostru, nici cu cuvântul, nici prin insinuare, nici cu gestul. Nu vă supăraţi „împotriva fratelui vostru în deşert” (Matei 5, 22) pentru nişte fleacuri sau în contactele cotidiene ale vieţii nu vorbiţi fals vecinului vostru. Sunt bagatele, mici schimbări, de mică importanţă, însă încercaţi numai să o faceţi şi veţi observa ce se va întâmpla. Este greu să ne rugăm noaptea. Încercaţi atunci dimineaţa. Dacă nu reuşiţi să vă rugaţi acasă, atunci, când conduceţi până la locul de muncă, recitaţi măcar „Tatăl nostru” cu un duh simplu şi lăsaţi cuvintele acestei scurte rugăciuni să rezoneze în inima voastră. Iar noaptea încredinţaţi-vă cu toată sinceritatea în mâinile Tatălui ceresc. Cu adevărat este foarte uşor!

Şi daţi, daţi un pahar cu apă rece tuturor celor care au nevoie! Daţi un pahar plin ochi cu un duh simplu de camaraderie umană pentru toţi cei care sunt lipsiţi de cea mai simplă dintre camarederii... O, minunată cale a lucrurilor mărunte, îţi cânt un imn! Înconjuraţi-vă, oameni buni, încingeţi-vă cu mărunte fapte bune – cu un lanţ de mici sentimente, simple, uşoare şi bune care nu costă nimic, un lanţ de gânduri radioase, cuvinte şi fapte.

(Înaltpreasfințitul Ioan Şahovskoi, Arhiepiscop de San Francisco)