Monahismul s-a născut odată cu prima comunitate creștină. Apariția Bisericii ca adunare euharistică a presupus, încă de la început, rugăciune și comuniune euharistică. Așa ne spune și cartea Faptele Apostolilor, că primii creștini trăiau „în rugăciune și frângerea pâinii”.

Odată cu dislocarea comunității din Ierusalim și împrăștierea creștinilor în toată lumea, au apărut acei creștini mai râvnitori, care căutau – mai mult decât alții – desăvârșirea. În mijlocul unei societăți păgâne și ostile, acești doritori de sfințenie au luat calea pustiului, departe de zgomotul lumii. Așa au apărut primii monahi, ce își duceau viața individual. Însă, lipsea ceva! Tocmai comuniunea din jurul Euharistiei, acolo unde „doi sau trei” se întâlneau tainic cu Însuși Hristos.

Cel care a văzut necesitatea creării unei vieți asemănătoare cu cea din Faptele Apostolilor a fost Sfântul Teodosie cel Mare, începătorul vieții de obște. Monahi și sfinți mai existaseră înainte de el. Este suficient să ne gândim la părinții Egiptului, Antonie cel Mare și Pahomie, Ioan Colibașul și cei doi Macarie.

Adunându-se mulțime de ucenici în jurul său, Sfântul Teodosie cel Mare a pus bazele unei comunități cu reguli apostolice. Din rațiuni practice, și-a așezat tânăra obște în peșterile din apropierea Bethleemului – acolo unde, după tradiție, au poposit magii în căutarea stelei celei minunate.

Viața duhovnicească și bunătatea Sfântului au atras mulțime mare de creștini, din toate popoarele locuitoare ale Țării Sfinte. O adevărată cetate monahală, la sfârșitul secolului al V-lea, obștea Sfântului Teodosie număra aproximativ 650 de călugări.

Urgia persană, apoi cea otomană au risipit obștea teodosiană, dar nu i-au pus capăt. Sămânța era deja încolțită, iar florile au răsărit în întreg orientul. Din Pontul Sfântului Vasile cel Mare, până în Siria și Egipt.

A rămas o flacără ce arde până astăzi, în toată lumea creștină. O flacără ce a fost reaprinsă și acolo unde s-a născut. Deși aflată oficial în Cisiordania, într-o zonă de conflict, o mână de maici curajoase din România și Bulgaria au reactivat mănăstirea Sfântului Teodosie. Arabii o numesc Deir Dosi și au mare evlavie la acest locaș creștin. Au evlavie, pentru că în biserică sunt păstrate moaștele sfinților uciși de perși în anul 614, printre ei fiind câțiva și de origine arabă.

Pe artera ce leagă locul Nașterii Domnului de Ierusalim, în apropierea unei alte mănăstiri cunoscute, închinată Sfântului Sava, se află locul de unde a început totul. Leagănul monahismului creștin, fără de care ortodoxia nu ar mai avea același farmec.