Îmi aduc aminte că stăteam odată la vecernie în biserica Acoperământului Maicii Domnului, şi Părintele N. citea Acatistul. Privindu-l mă gândeam: „Ieromonahul e gras, nu se poate închina decât cu anevoie”. În secunda aceea am început eu însumi să fac o metanie şi cineva mi-a dat nevăzut o lovitură peste rinichi; am vrut să strig: „Ţine-mă”, dar n-am putut din pricina tăriei durerii.

Aşa m-a pedepsit cu milostivire Domnul şi prin aceasta am înţeles că nu trebuie să judeci pe nimeni.

Într-o zi, după rugăciune, şedeam şi mă gândeam: „Nu vreau să mor”. Şi ziceam: „Doamne, Tu vezi inima mea, că nu vreau să mor. Când cineva nu şi-a văzut multă vreme rudele, merge cu bucurie la ele, dar pe Tine, Milostive Doamne, sufletul meu Te cunoaşte şi, cu toate acestea, nu vreau să mor”. Şi am primit acest răspuns în inima mea: „Aceasta pentru că Mă iubeşti puţin”.

Şi într-adevăr, iubesc puţin pe Domnul.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, p. 177)