Punerea sub semnul întrebării a prezenței religiei ca disciplină predată în școli a readus în prim-plan o mai veche discuție, cea cu privire la drepturile copilului în procesul educațional. Poate ați citit sau auzit din presă că un oarecare ONG (nu-i dau numele, pentru că i-aș face astfel o reclamă nemeritată), a denunțat o anume "îndoctrinare" a copiilor ce beneficiază de educație religioasă. “Nu trebuie să se mai predea religia în școli, copiii nu trebuiesc îndoctrinați!“ susțin aceștia, confirmând faptul că, în accepțiunea lor, copiii nu au dreptul de a-L cunoaște pe Dumnezeu dar au, în schimb, tot dreptul de a-l cunoaște pe dracu.
Reclamând utilizarea unor cuvinte ca “păcat“, “iad“, “diavoli“ în vocabularul orei de religie, militanții acestui ONG, ca și alții înaintea lor, pornesc de la premisa că un copil nu e capabil să înțeleagă și să-și însușească elemente de credință, fiind prea “crud“ pentru astfel de termeni. La televizor, în presa scrisă, pe internet sau pe telefonul mobil, copii “dau“ însă foarte ușor peste materiale care promovează un limbaj vulgar, care promovează violența, pornografia și multe altele de genul acesta. Dar nu am auzit nici un ONG din categoria celor care critică prezența religiei în școli să ia atitudine împotriva pericolelor (reale, de data aceasta) care pândesc pe copii din această zonă.
Copiii au căutări de natură spirituală încă de la cele mai fragede vârste, au capacitatea de a înțelege și de a-și însuși lucruri mult peste ceea ce credem noi că reprezintă limitele lor (și aici vorbesc și din experiența de tată a trei copii). A-l trata pe copil ca având fie o insensibilitate religioasă înnăscută, fie o incapacitate de a pricepe altceva decât cele din realitatea imediată, palpabilă, înseamnă a-l degrada ca persoană, a-l considera un soi de “animăluț de casă“ ce are, în plus, capacitatea de a vorbi. Vocația religioasă a unei ființe umane nu apare brusc, la împlinirea vârstei de 16 sau 18 ani, când copilul ar avea, vezi Doamne!, discernământul de a face alegeri în acest domeniu.
Pe de altă parte, aceeași apărători înverșunați ai drepturilor și libertăților omului devin, brusc, apatici când e vorba de a susține o educație a copiilor bazată pe principii morale. Criticăm ora de religie, practic singura disciplină care are și o dimensiune morală, de edificare spirituală a elevului, dar nu criticăm degradarea din școli și, în general, condițiile neprielnice unei educații adecvate pentru cei care sunt viitorul acestei națiuni. De asemenea, reclamele la tot felul de sucuri și alimente care nu au nimic natural în ele, serialele pentru adolescenți burdușite cu glume de prost gust sau desenele animate violente nu au făcut niciodată obiectul unei critici din partea acestor “avocați“ ai copilului.
Concluziile se impun de la sine: sub acoperirea unei pretinse respectări a libertății omului se promovează în fapt doar “libertatea“ de a avea acces, indiferent de vîrstă, doar la ceea ce pervertește și desfigurează ființa umană: păcatul! Libertatea de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a avea o educație morală s-ar dori lăsată doar în seama Bisericii, eventual numai în spațiul strict delimitat de pronaos și altar. Iar consecințele negative nu ar întârzia să apară.