Libertatea e cea care îl face răspunzător pentru faptele lui, ca unul care acţionează sub impulsul propriei lui voinţe şi care poate face uz bun sau rău de libertatea lui. Şi tocmai în virtutea libertăţii morale cere Dumnezeu de la om îndreptarea faptelor lui şi în virtutea aceleiaşi libertăţi este judecat de Dumnezeu şi este schimbat prin păzirea libertăţii lui morale sau este pedepsit pentru pierderea ei, fiindcă libertatea morală înseamnă nu a face binele sau răul după voia fiecăruia, ci de a face numai binele. A face şi bine şi rău, după voia şi socotinţa proprie, nu înseamnă libertate morală, ci un amestec de libertate şi robie. Căci atunci când fac binele, îl fac în acord cu cerinţele omului interior, care caută binele de dragul binelui, în timp ce, atunci când fac răul, îl săvârşesc mai întâi împotriva sugestiilor conştiinţei mele şi glasului interior al libertăţii morale şi apoi îl săvârşesc determinat de un motiv anume. Prin urmare voinţa, ca una care depinde de ceva anume, este neliberă şi roabă, pentru aceea nici termenul de libertate nu mai este adevărat, nu îi mai este propriu.

(Sfântul Nectarie de Eghina, Despre îngrijirea sufletului, Editura Sophia, București, 2009, p. 10)