Liniştea trupului implică limitarea grijilor faţă de trup: „începutul liniştirii este ieşirea din lucruri şi din griji”, spune Sfântul Grigorie Sinaitul. Stadiul intermediar „este puterea luminătoare, iar sfârşitul este extazul şi răpirea minţii la Dumnezeu”. Aceeaşi idee o împărtăşea şi Sfântul Ioan Scărarul: „Iubitorul de singurătate şi linişte şi-a ferecat gura”.

Aşa-numiţii Părinţi „neptici” nu sunt singurii care descriu atmosfera sfântă a isihiei; şi Părinţii cunoscuţi sub numele de „comunitari” se referă la isihie în aceiaşi termeni. De fapt, în tradiţia ortodoxă nu există niciun fel de opoziţie între teorie (theoria) şi practică (praxis), sau între Părinţii neptici şi cei comunitari: Părinţii neptici sunt prin excelenţă comunitari, iar cei care trăiesc într-o comunitate sunt prin excelenţă neptici.

Sfântul Vasile cel Mare este un exemplu elocvent al felului în care lucrează sfânta isihie asupra omului. Într-o scrisoare adresată prietenului său, Sfântul Grigorie Teologul, el vorbeşte despre isihie, în general, ca despre un început al purificării sufletului, iar despre isihia trupului ca despre înfrânarea limbii, a privirilor, a grăirilor deşarte şi a auzului: „începutul absolut al curăţirii sufletului este liniştirea, întru care limba nu se dedă grăirilor despre cele ale oamenilor, nici ochii nu contemplă obrajii cei sulemeniţi sau trupurile cele atrăgătoare, nici urechile nu se pleacă spre îndulcirea glasului sau spre ascultarea cântecelor desfătătoare sau a vorbelor rostite de «înţelepţii» acestei lumi sau de bufoni – o deprindere care caută, mai presus de toate, să liniştească cele ale sufletului”.

(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 361)