Biserica Ortodoxă se identifică cu Liturghia ei, chiar dacă Liturghia în cel mai extins (dar real) sens al ei cunoaște o istorie mult mai îndelungată, fiind deodată cu istoria și chiar înaintea istoriei, ca să rămânem consecvenți cu cele ce afirmă Sfântul Apostol Petru: „Hristos este Mielul înjunghiat de la Facerea lumii” (1 Ptr. 1, 21). În acest sens, Tradiția Bisericii mărturisește unanim că Dumnezeu, Preasfânta Treime, gândește și aduce la existență întreaga creație văzută și nevăzută într-o lucrare „liturgică-sacramentală”, o Adevărată Liturghie trăită veșnic la Prezent[1].

Ceea ce ne pune în atenție Tradiția Bisericii este Realitatea că Liturghia nu este o lucrare inițiată de om, nici condiționată de el, ci este o uimitoare Taină inițiată și lucrată continuu de Dumnezeu la care ne invită să ne adăugăm și noi: oameni, îngeri și întreaga zidire, Liturghia fiind însăși bucuria noastră de a fi. Deci, Bunul Dumnezeu ne cheamă din neant prin lucrare liturghisitoare, gest reiterat de om prin preotul care scoate agnețul din prescure la proscomidia fiecărei Liturghii, rememorând astfel în chip anamnetic viața liturghisitoare a lui Hristos în lume.

Liturghia este totală și completă pentru că ea cuprinde deodată pe Creator și creația lui, Cerul și Pământul, pe toți cei vii și tot ceea ce este viu, văzute și nevăzute, știute sau neștiute. Mai plastic am putea spune că Liturghia este inima creației care bate în „Pieptul” lui Dumnezeu, în ritmul „respirației” Lui, cu răsuflarea Gurii Lui și cu Sângele Lui care dă Viață întregului Univers.

Această totalitate a Liturghiei o face identică cu Taina Vieții, a vieții create căreia Dumnezeu i-a făcut „un pântec” aparte în Viața Sa cea necreată pentru a se intersecta continuu cu zidirea Sa și pentru a trăi împreună cu ea Aceeași Unică Viață: Viața lui Dumnezeu, dar dintr-o altă condiție, din poziție creată. Așadar, dimensiunile Liturghiei se identifică cu dimensiunile Vieții a căror deslușire rămân învăluite într-o nesfârșită Taină, care-n veci de veci va fi destăinuită, celor ce caută spre El.

De aceea în Ortodoxie, Liturghia nu trebuie, dar nici nu poate fi redusă la ritualul liturgic al Bisericii. Acest ritual, deodată biblic-harismatic, dogmatic-mistagocic și liturghic-sacramental este maxima comprimare a Tainei Liturghiei Vieții la dimensiunile puterii noastre de pătrundere, pentru a ne lăsa provocați, plămădiți și crescuți prin vârstele devenirii noastre întru ființă până la nelimitele veșnice ale îndumnezeirii noastre. În acest sens, în Biserica Ortodoxă, Sfânta Liturghie este lucrarea Totală a Bisericii, Taina ei prin excelență, sursa și împlinirea oricărei lucrări săvârșite în Biserică, toate fiind dependente de Liturghie, toate găsindu-și împlinirea și desăvârșirea în Liturghie.[2]

Indiferent de traseul ei sinusios, Sfânta Liturghie a rămas și rămâne neclintită în acest înțeles plenar: o lucrare continuă divino-umană, căreia nimeni nu-i poate schimba cursul (chiar dacă il poate deturna efemer) pentru că se suprapune perfect peste cursul Vieții Însăși. Așadar, dumnezeiasca Liturghie nu are/nu suportă alăturat ei niciun adjectiv. Orice adaos îi modifică Rațiunea și Realitatea Totalității, subscriindu-o, nu fără consecințe, dorințelor noastre private. Mai concret, nu-i nevoie să spunem Liturghia înmormântării sau Liturghie pentru cei vii pentru că cei vii și cei adormiți sunt prezenți prin Liturghie în aceeași Realitate, dor că pe paliere diferite, în dimensiuni temporale distincte, dar nu separate, de aceeași consistență și calitate. La fel, este nepotrivit a numi Liturghia baptismală sau Liturghie cu cununie etc întrucât  toate Tainele Bisericii provin și își au împlinirea în Liturghie, bine știind că la începuturi Liturghia constituia Trupul/Corpul comun al tuturor Tainelor. Mai simplu și direct, cine nu vine la Liturghie nu poate primi alte Taine ale Bisericii sau le primește, dar fără putere lucrătoare în ei. Și adăugarea mult cunoscutelor „sărindare” Liturghiei ar trebui cu totul descurajată întrucât mărginesc Taina Cerului și a Pământului la o lucrare măruntă, subscrisă unor conștiințe care vor a negustori veșnicia pentru ei și pentru cei adormiți ai lor, cu ignorarea vădită a Realității ei Totale.[3]

Adjective de acest fel adăugate Liturghiei nu-i completează înțelesurile. Dimpotrivă, sunt cele care i-au banalizat Taina, i-au clătinat reperele, i-au formalizat trăirea, i-au minimalizat exigențele și i-au umbrit strălucirea. N-au reușit însă, să-i deturneze Realitatea întrucât este lucrare dumnezeiască săvârșită pe potrivă omenească și liturghisită continuu de Arhiereul Hristos pe condițiile Lui, nu pe condițiile noastre. Cine încearcă să schimbe acest statut de plenitudine al Liturghiei este ca și cum ar încerca să închidă soarele sau să pună tot oceanul într-o groapă făcută în joacă, pe plajă, de câțiva copii. De fapt, Realitatea Vieții ne arată că adjectivele adăugate Liturghiei nu sunt altceva decât pretențoșenii individuale a celor care având înțelesuri slabe întrețin interese mărunte, a celor care vor a-și masca neștiința cu invenții deșarte, a celor care vor să-și argumenteze cu ceva indolența și nepăsarea, a celor care vor să-și protejeze sau să-și sporească veniturile sau a celor care vor a-și asigura fericirea veșnică în schimbul unor liturghii plătite pentru pomenirea lor.[4]

În Realitate, Liturghia Ortodoxă nu poate fi clintită din Rațiunea ei – chiar dacă este săvârșită sau se participă la ea din interese ascunse: o grozavă pierdere – pentru că ea este prinsă pe Ipostasul dumnezeiesc al Fiului, Cel care fără întrerupere se dăruiește Tatălui în Puterea Duhului. La o așa adâncă și uimitoare Taină suntem invitați să ne adăugăm cu toți (persoanele) și cu toate (făpturile), în deplină libertate, din dor și din dragoste, cu toată înțelegerea, cu totalitatea care suntem ...

Adjectivele, însă, ne obturează vederea lăuntrică și ne face anevoioasă intrarea la Marea Bucurie a Tainei de A FI!