Începînd cu această duminică, păşim într-o perioadă aparte din cursul anului bisericesc, perioada Triodului, care este jalonată - ca de nişte trepte ale urcuşului spre Înviere - de zece duminici. Primele patru sunt duminicile pregătitoare pentru Postul Mare (Duminica Vameşului şi a Fariseului, Duminica Fiului Risipitor, cea a Izgonirii lui Adam din Rai şi Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi), iar celelalte şase duminici sînt cuprinse în cadrul Postului Mare sau al Sfintelor Paşti. Fiecare dintre aceste trepte duhovniceşti sînt pentru noi tot atîtea lecţii pe care le primim pe calea mîntuirii. Mîine se va citi în biserici, din Evanghelie, o pildă spusă de Mîntuitorul celor care îşi spuneau în sinea lor că sînt drepţi şi socoteau ca pe un lucru firesc să-i dispreţuiască pe ceilalţi (pasajul îl găsim la Luca 18, 10-14).

Deşi de multe ori Mîntuitorul îi ceartă direct pe unii ca aceştia, mai ales pe farisei, de data aceasta le spune o pildă. Şi anume le istoriseşte modul în care doi oameni, un fariseu şi un vameş, s-au înfăţişat la templu, ca să se roage. Primul dintre ei, fariseul, sta undeva în faţă, cît mai în văzul lumii. Ne dăm seama de aceasta şi din faptul că Mîntuitorul spune că celălalt, vameşul, se ruga "departe stînd" (v. 13), adică undeva cît mai retras. După ce s-a asigurat că este văzut de cît mai mulţi, fariseul îşi începe rugăciunea. Şi dacă s-ar fi oprit la primele cuvinte, s-ar fi putut spune despre el că scopul cu care a venit la templu a fost cu adevărat acela de a se ruga. Dar el nu se opreşte să spună doar "Dumnezeule, Îţi mulţumesc" (v. 11), ci continuă prin a arăta că motivul mulţumirii sale ar fi acela că el este diferit de ceilalţi, că este mai bun. Ceilalţi sunt "răpitori, nedrepţi, adulteri" (v. 11), în timp ce el este diferit: posteşte de două ori pe săptămînă şi dă zeciuală din ce cîştigă. Mai întîi ne punem întrebarea de ce totuşi Hristos numeşte această laudă de sine rugăciune. Că doar nu e decît un lung şir de aprecieri pe care şi le adresa sieşi acel fariseu. Răspunsul îl găsim în faptul că rugăciunea este, înainte de toate, o tainică vorbire a noastră cu Dumnezeu. Iar fariseul i se adresa, totuşi, lui Dumnezeu, chiar dacă o făcea doar pentru a-i atrage atenţia cît este el de bun în comparaţie cu ceilalţi.

Sînt convins că prilej de nedumerire se face şi un alt lucru. De ce fariseul se ruga "în sine" (v. 11) şi nu cu voce tare, aşa cum ştim că o făceau adesea fariseii din vremea aceea? Ei bine, dacă s-ar fi rugat cu voce tare am fi putut afirma că toată această laudă de sine a fariseului ar fi fost pregătită pentru urechile celor de lîngă el, pentru a creşte în ochii lor. Dar faptul că el se ruga "în sine" arată cît de mare era mîndria lui şi cît de mare orbirea sa duhovnicească. Faptul că el în gînd se lăuda cu faptele sale punîndu-le în balanţă cu relele săvîrşite de alţii (reale sau nu) vădeşte faptul că el chiar credea în adîncul sufletului său în ceea ce spunea, că nu avea nici cea mai mică îndoială că ar greşi cumva în afirmaţiile sale. Mulţi dintre noi ne-am lăudat cu oarecare faptă bună în faţa vreunui semen de-al nostru, dar, adesea, ne-a părut rău că ne-a luat gura pe dinainte. Însă cînd în cele mai intime momente ale tale, atunci cînd stai de vorbă cu Dumnezeu, în rugăciunea rostită în taină, şi nu oriunde ci în templu (sau azi în biserică), îţi spui că eşti plin de virtuţi, că eşti superior celor pe care-i consideri vrednici de pierzare, atunci înseamnă că mîndria s-a cuibărit pînă în cele mai mici unghere ale fiinţei tale.

Fariseul afirmă că posteşte de două ori pe săptămînă (v. 12), uitînd că nu împlinirea mecanică a acestei porunci reprezintă un scop în sine, ci motivul pentru care noi trebuie să postim este acela de a face ascultare de Dumnezeu, de a ne exersa virtutea înfrînării. Mai spune fariseul că dă zeciuială din tot ce cîştigă, dar a pierdut din vedere faptul că jertfa aceasta materială trebuie să fie făcută din dragoste de Dumnezeu şi de oameni, că filantropia fără spiritualitate nu zideşte sufleteşte. Şi nu sunt oare şi astăzi atîţia care din averea lor dau poate mai mult de 10% doar pentru a cîştiga fie faimă, fie simpatia oamenilor, fie popularitatea care să le asigure accesul la anumite funcţii? Dacă ajutorul material dat semenilor sau Bisericii nu este împletit cu o atitudine smerită a celui care dăruieşte, din dragoste faţă de Hristos şi faţă de porunca Sa de a ne iubi aproapele, atunci nu-ţi poţi cîştiga comoară în cer. Poate doar faimă pe acest pămînt, dar una care, ştim bine, e trecătoare.

Nădejdea lui Icar

Ce făcea în tot acest timp vameşul? El, aşa cum aminteam, stătea mai departe, nesimţindu-se vrednic de a se apropia de altarul templului. Aceasta este o pildă şi pentru creştinii de azi, prilej de a înţelege că poţi fi ascultat de Dumnezeu şi dacă nu eşti în primele rînduri în biserică şi că nu cinstea locului contează, ci atitudinea cu care păşeşti în sfîntul locaş. Să nu căutăm cu dinadinsul locurile din faţă pentru că nu distanţa faţă de altar trebuie micşorată, ci distanţă faţă de Dumnezeu. În plus, vameşul nu voia să-şi ridice ochii la cer (v. 13), ci stătea cu ei pironiţi în pămînt pentru că ochii sînt oglinda sufletului, iar el îşi simţea sufletul împovărat cu păcate. Aşadar nu voia să-şi ridice privirea considerînd-o nevrednică a o îndrepta către Dumnezeu. Continuarea, în Ziarul de Iași