„Pe mine m-au învăţat astfel mămica şi tăticul”

Oamenii din lume uită foarte des de Dum­nezeu... Vieţuiesc cum îi duce pe ei mintea, iar astfel este foarte uşor să-ţi pierzi cu desăvârşire şi sufletul.

Într-un parc, pe o bancă, şedea un bătrânel, singur-singurel. Alături de el se aşezară pen­tru a se odihni niţel o tânără doamnă cu fetiţa ei. Bătrânelul o servi pe fetiță cu o bomboană, iar aceasta, înţeleaptă, îi spuse imediat:

– Mulţumesc!

Bătrânelul o întrebă:

– Ce cuvânt mi-ai spus?

Fetiţa se gândi în sinea ei că bătrânelul, fiind în vârstă, n-o auzise bine şi repetă:

– Mulțumesc!

Însă bătrânelul o întrebă iarăşi:

– Ştii tu, oare, ce înseamnă acest cuvânt?

Micuţa ridică din umeri:

– Pe mine m-au învăţat astfel mămica şi tăticul.

– Foarte bine, draga mea. Dar înţelegi tu, oare, ce ai spus acum?

Urmărind dialogul lor, mama fetiţei interveni:

– Fiica mea v-a mulţumit pentru bomboana primită. Aşa fac toţi copiii educaţi.

– Da, da, desigur. Însă acest cuvânt este deo­sebit. Nu este doar o simplă mulţumire. Când­va, acest cuvânt era o rugăciune, care în întregime suna astfel: „Dumnezeu să te miluiască!” sau „Dumnezeu să te mântuiască!”. Tu îmi faci mie un bine, iar eu Îl rog pe Dumnezeu ca El să pri­mească sufletul tău în împărăţia Sa veşnică. Mai apoi, cu timpul, oamenii au uitat din ce în ce mai mult de Dumnezeu.

Şi, oftând, bătrânelul continuă:

– Oamenii din lume uită foarte des de Dum­nezeu... Vieţuiesc cum îi duce pe ei mintea, iar astfel este foarte uşor să-ţi pierzi cu desăvârşire şi sufletul. Însă cei care Îl poartă pe Dumne­zeu în inima lor se şi roagă unii pentru alţii, prin: „Dumnezeu să te miluiască!” sau „Dumnezeu să te mântuiască!”. Dar când sufletul nostru spune cuvintele rugăciunii fără a le pătrunde cu min­tea şi fără a le trece prin inima sa, acea rugăciune din păcate nu mai poate fi numită rugăciune, ci altceva. Nu-i aşa?

Bătrânelul se aplecă spre mamă şi adăugă smerit şi gânditor:

– Iertaţi-mă, vă rog! Am început să vă destăi­nui prea multe din cugetul meu. Însă mi-aş dori tare mult ca un asemenea sufleţel luminat, precum este fetiţa dumneavoastră, să se roage pen­tru mine.

Şi, sculându-se cu greu de pe scăunel, bătrâ­nelul le salută din nou din picioare şi, sprijinindu-se într-un baston, se îndepărtă agale pe aleea largă şi pustie.

– Dumnezeu să vă miluiască!, şopti fetiţa în urma lui.

(Puterea rugăciunii copiilor, Editura Sophia, București, 2012, p. 27)

Ultimele din categorie