Într-o zi, o mamă a primit o scrisoare din partea unei rude. După ce a citit-o, a rămas mult pe gân­duri. În cele din urmă, a chemat-o pe fata sa, Ofelia, în vârstă de 15 ani, şi i-a spus:

– Draga mea, mătuşa ta, Carmen, care ştii bine că este în vârstă şi este foarte bogată, mi-a scris că ar vrea să te înfieze. M-a asigurat că la ea vei găsi tot ce te-ar putea face fericită şi orice dorinţă a inimii tale se va împlini.

Pentru o clipă, Ofelia a visat la rochii şi toalete scumpe, la petreceri strălucitoare, la călătorii în stră­inătate şi la alte lucruri pe care i le-ar fi putut aduce această împrejurare.

Mama sa i-a zis:

– Bineînţeles că acest lucru nu se poate împlini decât cu consimţământul tău. Cu toate că îţi sunt mamă, m-aş simţi vinovată dacă, ţinându-te lângă mine, aş sta în calea fericirii tale.

Pe când rostea aceste cuvinte, vocea mamei a început să tremure, iar din ochi au început să-i curgă lacrimi. Ofelia, văzându-şi mama atât de tristă, a început şi ea să plângă.

– Buna şi scumpa mea mamă! strigă ea, îmbrăţişând-o. Nu duce nici o grijă, pentru că eu nu-mi pot afla fericirea părăsindu-te pe tine. Lacrimile tale mă încredinţează îndeajuns că eu am în inima ta o comoară de bunătate şi iubire, pe care toate avuţiile din lume nu le-ar putea înlocui. Îi voi scrie de îndată mătuşii Carmen că-i sunt recunoscătoare pentru bunăvoinţa ce mi-a arătat-o, însă eu nu pot să-mi părăsesc părinţii.

Când o fericire îndepărtată îţi va străluci înainte,

De lacrimile părinţilor tăi să îţi aduci aminte.

(În căutarea bucuriei, Editura Sophia, București, 2009, p. 102)