Ei, lumea este într-o fierbere... Aici se petrece ceea ce s-a spus «m-au urât în zadar». Însă atacurile oamenilor răi numai rugăciunea le poate risipi. Numai ea desfi­inţează nedreptatea. Dacă rugăciunea mea se face cu întristare, atunci cei ce mă ne­dreptăţesc, pătimesc ceva rău. De aceea trebuie să iei aminte să nu se înrădăcineze ura înlăuntrul tău. Nu. Dacă voi cădea cu întristare la rugăciune, voi pricinui rău celuilalt. Dar nu trebuie să facem rău ce­luilalt. Eu mă rog nemângâiat, iau greşeala asupra mea, cer puţină mângâiere, iertare... Atunci când sunt dispreţuit, mă socotesc păcătos şi încep: «Iartă-mă, Doamne! Iartă-mă...»

Oricât ai întreba de ce te afli în haos, nu o vei scoate la capăt. Numai atunci când vom muri, vom fi egali. Toate sunt ca o zi. Chiar şi de o sută de ani să fii, ţi se va părea că ieri ai venit în lume. Nădejdile noastre să fie îndreptate spre cealaltă viaţă, cea veşnică. Dacă lui Dumnezeu I se va face milă de noi, acolo nu va fi sfârşit.

Eu nu ştiu să fi făcut vreo faptă bună, ci numai că am rănit această Lumină de dinaintea mea. Pentru că şi eu până la şai­sprezece ani am făcut multe neorânduieli copilăreşti (îşi amintea cum arunca pisici de pe nişte case vechi turceşti şi socotea aceasta un mare păcat).

Pe toţi să-i vedem mai buni decât noi. Să ne rugăm pentru toţi. Să nu-ţi împroprietăreşti răul. Mulţi cred în mamona. Vor să câştige fără osteneală. Dar astfel pleacă binecuvântarea. Deoarece Scriptura spune că întru sudoare să-ţi câştigi pâinea. Iar nu să câştigi mulţi bani fără osteneală. Aceştia vor să aibă robi care să slujească intere­selor lor.

Noi nu trebuie să facem rău celor care ne fac rău, căci după aceea vom avea «ca­non» pentru toată viaţa, va fi o piedică în rugăciune. Deoarece ei se află în noroi, vor să ne tragă şi pe noi în jos. Noi suntem datori să-i iubim pe toţi.

Ceasul cel rău îşi ia partea sa chiar şi de la creştini. Omul este un nimic. Dacă se sălăşluieşte înlăuntrul său gândul cel rău, îl poartă cum vrea şi-l va face robul său.

Să nu-ţi faci din răutate o proprietate, să nu o cultivi, căci înseamnă necredinţă. Dacă crezi, eşti menţinut într-o logică nor­mală. Dacă ceva nu-ţi reuşeşte aşa cum îţi doreşti, îngroapă învinuirea celorlalţi. Se interzice cu asprime.

Pe vrăjmaşul nostru să-l ridicăm la înăl­ţime, iar noi, la picioarele lui, să-L rugăm pe Dumnezeu să-l ierte. Să-l cinsteşti pe vrăjmaşul tău. Credinţa noastră nu este ceva sec, ci înseamnă a nu strica inima celuilalt. Cu cât crezi mai mult în Dumne­zeu, cu atât nu vrei să vatămi sufletul celuilalt. Nu spune Scriptura: «Rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc»? Dacă vei primi iluminare de sus, să spui: «Ah, Dumnezeul meu!». Vei suferi şi vei plânge pentru Evan­ghelie.

(Anastasie Malamas, Ca aurul în topitoare, traducere de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2012, pp. 25-27)